top of page

Ce mi-as fi spus mie inainte de a deveni parinte

Actualizată în: 16 nov. 2020

Multe persoane cred ca trebuie sa fi rezolvat o mare parte din problemele tale pana la punctul in care ai devenit parinte. Acest lucru mai este confundat cu a fi matur. Poate acesta este motivul pentru care multi tineri nu isi fac curaj sa aiba copii.


O mare parte din partile noastre mici, imature, neacceptate, ranite sau “gresite” nici nu ies la iveala inainte de a deveni parinti. Fiecare relatie poate aduce la lumina anumite parti din tine, iar aceasta relatie este una speciala, te poate pune intr-o fractiune de secunda fata in fata cu parti monstruase din tine.


Imi doream sa am un copil de cand aveam vreo 20 ani. Adoram copiii si nu concepeam nimic din lumea aceasta care ar fi putut sa ma lase fara energie, rabdare si dragoste fata de propriul copil. Era poate si mintea idealista, insa era si o credinta de neclintit ca as putea iubi neconditionat orice pui de om. Am mai asteptat, totusi 7 ani. Dar in tot acest timp am stat neclintita langa copii cu sau fara nevoi special, copii ce aveau autism, ADHAD, retard, tulburari emotionale sau copii tipici (asa cum li se spune, de parca nu le au si ei pe ale lor. Tot timpul m-a intrigat trasarea acestei linii parca mult prea stricta intre tipic si atipic, de parca viata ar fi atat de precisa).


Dupa ce am devenit mama m-am gandit la ce mi-ar fi placut sa stiu sau sa pot face ca forma de pregatire. Se spune ca "nu te pregateste nimic pentru a deveni parinte”, dar mie mi-a sunat mereu ca o forma de a sta deoparte, caci oricum “e complicat si haotic”. Nu ne pregatim pentru multe lucruri in viata si totusi, uneori le traversam mai usor si alteori mai greu.


Doua lucruri pe care mi-ar fi placut sa le pot antrena poate cu mai multa strictete sunt: cum sa imi recapat calmul interior in momente dificil emotional si cum sa navigez cat mai bine sentimentul de vinovatie.


  • Primul antrenament s-a intamplat cumva colateral, interactionand cu sute de copii atat de diferiti si poate fiind acolo putin mai mult decat imi cerea “fisa postului” am invatat aceasta idee de bouncing back de fiecare data cand descopeream un nou trigger in interactiune cu ei.


  • Insa cel de-al doilea antrenament a fost si este inca “work in progress”, pe masura ce descopar ca relatia cea mai capabila de a genera vinovatie este cea cu prorpiul copil.

Este cumva natural si evolutionist pentru specie sa ne impinga mereu si mereu catre a imbunatati ceva in modul in care ne crestem copiii. Insa cred ca in zilele noastre sentimentul de vinovatie poate lua proportii disfunctionale si ne poate arunca in zone emotionale din care deciziile nu mai sunt atat de echilibrate.


Am observant din aceasta perspectiva o tendinta de a ne dezvinovati la nivel colectiv. Circula foarte mult ideea de parinti “suficienti de buni” in care cred si eu atunci cand este cu adevarat inteleasa si introiectata. Dar scoasa din orice context, nu imi spune nimic. Si m-am tot intrebat: De ce am avea nevoie ca si societate sa stabilim standard nevrotice la nivel de comportament (cum ar trebui sa se comporte un parinte ideal) ca apoi sa inventam metode prin care sa diminuam vinovatia pentru a redeveni functionali?


Nu ti se pare si tie putin cam complicat? Nu ar fi oare mai simplu sa cream comunitati si spatii pentru fiecare parinte sa intre in contact cu intuitia lui, sa invete de la ceilalti si sa isi defineasca apoi propriul sistem de parenting?


Atunci cand nu este folosita cu grija, vinovatia devine o arma. Butonul cel mai activ al parintelui pe care poti oricand apasa daca iti doresti sa ii vinzi ceva. Apropo, ai observant si tu cate reclame pentru parinti si copii incep cu “Nu stii cum sa…? Sau “Te-ai intrebat vreodata ce poti face pentru…? Ori “Daca si tu ai intalnit aceste dificultati…” Menite sa creeze confuzie si un sentiment de nesiguranta. Normal ca nu stim! Problema este ca nici tu, cel care pune aceasta intrebare nu stie cu exactitate.


Normal ca ne intrebam si ne indoim de noi in fiecare moment, este procesul prin care ne balansam intre o zona de total necunoscut in fata unei fiinte noi si increderea ca putem contribui cu ceva la cresterea ei. Este un balans absolut natural care iti ofera in timp increderea de a fi parintele copilului tau. Daca cineva foloseste acest moment de neincredere pentru a-mi vinde reteta lui, imi ia sansa de a ma balansa singur inapoi.


Revenind la vinovatie, de care tot fugim, de care si eu am fugit multi ani si poate ca inca o fac, pierdem din vedere rolul extraordinar pe care il poate avea in viata noastra si in relatia cu copilul. Ea poate fi un indicator al faptului ca nu mi-am folosit puterea pe care o aveam in relatie cu copilul, in scopul cel mai curat de care eram capabil.

Am mai multa putere in raport cu copilul meu? Bineinteles, fizic, emotional…


O folosesc si in alte scoprui decat intentia clara de a-l creste? Desigur, manipulare, control, dominare in muuuulte feluri.


Sunt tot timpul capabil de actiuni care sa serveasca cu adevarat cresterii copilului meu? Nu, tocmai de aceea apelez la putere, pentru ca nu am in acel moment nici o alta unealta de a gestiona situatia. Sau cel putin asta cred.


Tocmai acesta si este rolul vinovatiei, de a-mi adresa intrebarea “Esti sigur/a ca in acea situatie nu puteai actiona mai bine?” Ideea in sine de a lua in calcul capacitatea ta din acel moment vine sa balanseze si sa adreseze aceasta intrebare cu un ton ferm dar bland (daca tot ne dorim sa dezvoltam asta in relatia cu prorpiul copil poate ca ar fi bine sa incepem cu vocea noastra interioara)


Dar pentru ca alte persoane semnificative din propria noastra copilarie au abuzat de butonul vinovatie si l-au tranformat intr-o forma de control, ne-au lasat practic fara acces la o resusra extraordinara in viata de adulti – capacitatea de a ne indoi de noi intr-un mod constructiv si nu coplesitor. Am ramas astfel fara cea mai importanta unealta ce ne poate nuanta cresterea ca si parinti, avand, in schimb, doar doua pedale rudimentare: a fi vinovat sau a nu fi vinovat.


Probabil ca si tu te gandesti uneori la ce ti-ar fi placut sa stii sau sa poti face inainte de a deveni parinte. Probabil ca se strecoara apoi gandul ca “deja e prea tarziu”, insa nimic nu este prea tarziu atata timp cat acele lucruri devin acum o prioritate pentru tine.

25 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate
bottom of page