Lectia de iertare

Zilele trecute eram la farmacie. Stateam la coada formata afara. Mi-am amintit, parca prin ceata, imaginea cozilor pentru lapte de pe vremea cand eram foarte mica. Noi, romanii, avem un istoric al cozilor si un simt puternic revendicativ al locului la coada :)

In ultimii ani am descoperit valoarea acestor momente cand ajung undeva si trebuie sa astept. Da, stiu, timpul este pretios si ne frustreaza teribil cand nu avem control asupra lui, insa mai stiu si ca nu mereu sunt atat de inteleapta in modul in care il gestionez. Nu mi-as pune usor in program momente de respiro, de atentie la corp sau de mindfulness. Dar statul la coada, iti poate oferi aceasta oportunitate, asta daca o iei.

Fiind cu baiatul meu, am transformat rapid momentul in 20 de minute de atentie reciproca. El isi gaseste tot felul de provocari fizice (asta ii defineste perioada de dezvoltare) si a inceput sa sara peste garduletul de langa, sprijinindu-se doar in maini. Copiii chiar stiu sa profite de fiecare element din mediu pentru a mai antrena cate ceva. Dar parintii? Cu siguranta am putea antrena putin rabdarea.

Un domn trece pe langa noi toti (10 persoane) ce stateam la coada si intra in farmacie. Ca de fiecare data timpul petrecut inauntru se prelungeste, sau poate in perceptia noastra subiectiva, devine mai lung. Oamenii din jur incep sa fiarba, se simte frustrare, nemultumire, furie. Incerc sa identific si in mine ce se trezeste si da, ma simt nedreptatita. Apoi imi aduc aminte ca noi chiar ne-am distrat la coada si nu ne grabeste nimic si reusesc sa scad in interior frustrarea ce se nastea. Ba mai mult, imi aduc aminte de nenumaratele momente in care am fost la randul meu insensibila la ce se intampla in jur si am deranjat fara ca macar sa realizez.

Insa domnul din fata noastra nu a reusit sa isi temepereze furia, nu avea nicio metoda la indemana si nici nu a parut sa isi propuna. Ci isi pregatea cu minutiozitate razbunarea, momentul in care il va face de ras in public pe cel ce si-a permis sa il nedreptatesca. Puteam citi asta pe expresia lui faciala, pe agitatia corporala si in privire. Asa ca, atunci cand domnul ce a incalcat regula a iesit din farmacie, avalansa de reprosuri s-a revarsat asupra lui: furie, nedreptate, desconsiderare. El ne-a privit pe toti calm si si-a cerut scuze, spunand ca nu a observant. A avut curajul sa stea cu acea rusine sociala si sa incerce, atat cat se poate, sa ne lase intr-o stare putin mai buna cu scuzele lui.

Dar de partea cealalta, din pacate, nu mai era nimeni la butoane, asa ca domnul furios s-a aprins si mai tare vazand ca scena nu se derula asa cum poate s-ar fi asteptat si ca nu s-a transformat in salvatorul grupului ci era evident o reactie disproportionata si isterica pe care nimeni nu i-o aproba. Asa ca a mai adaugat si injurii pentru a da impresia ca a meritat tot efortul sau.

Baiatul meu s-a cuibarit la mine in brate si m-a intrebat uimit de ce este domnul furios. I-am raspuns simplu ca “nu si-a luat rabdarea la el”, fara a incerca eu sa ii explic situatia sociala, am vrut sa il las pe el sa isi traga propriile concluzii. Si-a data seama ce se intamplase intre cei doi si a spus “Dar mami, si mie mi se mai intampla sa nu fiu atent”. Intelesese foarte bine ca cineva a gresit si altcineva a fost complet neiertator creand in jur si mai multa uratenie si dezordine. Un copil de 5 ani intelege echitabilitatea, poate empatiza cu cel ce greseste si il poate ierta. Uneori, un adult nu poate.

Evident ca se pune in cantar experienta acelei persoanne cu nedreptatea si pedeapsa, rezistenta la frustrare, incarcatura emotionala din acel moment, starea lui fizica (poate nu degeaba era in fata farmaciei) si cate si mai cate. Cel mai trist este faptul ca a considerat tot acest circ unul prosocial, in serviciul celor din jur. Ce bine ca nimeni nu i-a confirmat acest lucru, ce bine ca toti ceilalti oameni au reusit sa se abtina si sa isi tina in interior poate propriile lor frustrari. Aceasta continere mi se pare uneori magica, cum reuseste fiecare sa isi organizeze propriile valori, impulsuri, emotii si imagine sociala intr-un mod in care sa nu genereze haos si sa nu ii lase pe cei din jur cu tensiune si un gust amar.

Cel mic a observant totul de la mine din brate. Avea nevoie de un loc sigur din care sa priveasca conflictul, sa cantareasca si sa isi traga propriile concluzii. M-am bucurat ca a existat o oaza de normalitate in exterior si ca a inteles dintr-un context social (si nu din interminabilele mele prelegeri) ce inseamna a fi sau a nu fi iertator.

E la o varsta la care, fiind capabil sa judece realitatea in bine sau rau, devine uneori transant “Daca ei nu ii pasa ca fumeaza aici unde sunt copii, nici mie nu o sa imi pese cand da masina peste ea.”

Putin cam socante unele afirmatii ale lui. Iar in mine declanseaza un impuls de a-i domoli rapid furia si de a sadi in schimb “minunata empatie”. Dar imi aduc aminte ce varsta are, de nivelul sau de dezvoltare si incercarea de a delimita intre bine sau rau. Imi mai aduc aminte ca avem cu totii in noi aceasta atitudine transanta (de cele mai multe ori, bine ascunsa) si ca intr-un anumit moment sau context pot fi si eu domnul furios si razbunator din fata farmaciei. Ce bine ca mai avem in interior cel putin alte 10 parti ( rational, intelegator, rabdator, calm…) care sa poata oferi copiilor exemple sanatoase macar uneori.