Parinte in corpul tau - Podcast ep. 2 "Mai intai corpul in ordine si apoi relatia cu copilul"

Acest episod aduce in prim plan comportamentele dificile ale copiilor, ce sta in spatele lor si relatia cu parintele ca si spatiu de interventie si schimbare. De asemenea, puncteaza nevoia parintelui de a diminua nivelul sau de stres pentru a avea apoi mai mult autocontrol si libertate in raspuns in relatie cu propriul copil.

"Suntem la cel de-al doilea episod si iti propun sa ne uitam la cresterea copiilor dintr-o perspectiva noua.

Una din care lucrurile cu care ne confruntam nu sunt mereu probleme, ci oportunitati de schimbare, poate chiar cele mai valoroase oportunitati pentru ca in ele sta baza motivatiei noastre.

Asa cum devenind parinte esti dispus sa renunti mai usor la fumat, la un stil de viata dezordonat sau la obiceiuri nesanatoase, la un nivel mai subtil, atunci cand esti parinte, esti mai motivat sa devii mai ferm, mai empatic, mai atent, mai preocupat de credintele ce iti conduc viata.

Din experienta mea cu oamenii, suntem mai dispusi sa schimbam ceva pentru o fiinta draga decat pentru noi insine. Dar cine stie, poate cu urmatoarele generatii, acest lucru se va schimba. Acestea fiind spuse, haide sa trecem la treaba.

Atunci cand lucrurile functioneaza intre parinte si copil, totul este perfect, cei doi se hranesc din relatie si este o satisfactie destul de mare pentru a continua sa depui efort in ea. Insa cand lucrurile iau o alta forma, una conflictuala, putin mai mult decat m-as fi asteptat, gandul ca am facut ceva gresit, caci copilul meu nu este bine sau ca are probleme comportamentale ma arunca foarte repede intr-o zona de panica. “E clar, am stricat copilul!” – aceasta este expresia pe care o folosesc impreuna cu o prietena si ea mamam la randul ei, atunci cand reactiile copiilor nostri ies putin mai mult din spectrul asteptat.

Probleme comportamentale sau probleme relationale?

In ultimii ani am petrecut ceva timp in zona educationala, alaturi de profesori si educatori, oferind suport cu privire la managementul clasei prin intermediul trainingurilor sau a sesiunilor de coaching. Indiferent de strategie, obiectivul meu a fost si este acelasi, de a-i ajuta sa vada dincolo de comportamentul copilului. Cu totii suntem la un moment dat prinsi in aceasta capcana de ingustare a campului constiintei si de a vedea intentionalitate in orice comportament. Daca nu pot vedea in ceea ce face in mod inadaptat copilul, dificultatile sale emotionale, relationale, de autoreglare senzoriala, sau pur si simplu dificultatile de intelegere si singurul lucru pe care imi iese in evidenta este comportamentul: ii deranjeaza pe ceilalti, vorbeste neintrebat, este agitat fizic devine aproape imposibil sa ma conectez la el. Inainte de a ma uita la ce trebuie sa fac atunci cand am o problema comportamentala, e important sa imi schimb mai intai perspectiva astfel incat sa ma pot uita la copil din perspectiva relationala.

Si acum, daca ma mut pe planul parintelui, deoarece problema cu managementul clasei e rezolvata (copiii nu mai sunt in clasa), provocarea de a gestiona comportamente ca: refuzul, distragerea, accese de furie, ignorarea pica acum pe umerii parintilor.

Cred ca in momentul de fata ne aflam intr-un punct in care cartile despre parenting, specialisti din domeniul dezvoltarii copilului si propriile obsrvatii ne indica faptul ca in spatele tuturor comportamentelor inadaptate (cu toate ca in perioada aceasta nici nu stiu cu exactitate ce ar insemna un comportament adaptat) ale copiilor se afla de fapt comunicarea unor emotii, dificultatea de autoreglare si autocontrol, dificultatea de conectare cu persoana de atasament. Cu alte cuvinte, copilul nu mai este obraznic, ci are un comportament nedorit. Am reusit sa separam persoana si identitatea sa de comportament si ceea ce face.

Dar, mai mult, un alt salt important pe care il facem la nivel de comunitate de parinti este urmatorul lucru: copilul nu se comporta potrivit nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca nu poate, chiar daca suntem des inclinati sa credem ca o face intentionat.

Iar aici, avem in spate toata stiinta care vorbeste despre capacitatea sa de autocontrol (Oare sau nu o are?/ In ce conditii?) si modul in care se dezvolta, reactia sa la stress, capacitatea sa de autoreglare emotionala sau de reglare emotionala in relatie, invatarea sociala si ce preia copilul de la parinte.

Cumva parintii nu se mai separa total de ceea ce manifesta copiii lor in anumite momente si incep sa isi puna intrebarea: Ce am facut de se comporta astfel? Ce am facut de tipa atunci cand nu primeste imediat ceva? Ce am facut de nu se poate opri dintr-o activitate fara accese de furie? Ce am facut de este atat de trist si nu mai doreste compania altor copii? Ce am facut de este atat de dependent?

Ca in orice incercare de echilibru, mai intai trecem de la o extrema la alta. De la “am un copil problematic” la “eu sunt problema copilului meu” “din cauza mea el se comporta astfel”. Ei bine, lucrurile nu au cum sa fie doar intr-o extrema sau cealalta asa ca ma pot uita la ambele surse ale problemei: ce din modul in care este construit copilul meu ii produce dificultati in a se adapta in acest moment, dar si ce din ceea ce eu fac (constient sau nu) sau mediul la care este expus, duce la aceste comportamente ale lui.

Indiferent care este cauza anumitor comportamente (uneori e posibil sa ramana un mister chiar si pentru cei mai abili specialisti), ceea ce este mai important ramane ce pot inca face in relatie. Daca exista un spatiu transformator al emotiilor, trairilor si comportamentelor copilului, acela e reprezentat de relatia de atasament. Cu cat mai multe astfel relatii de atasament sanatos, cu atat mai bine pentru copil.

Sunt multi parinti care, chiar inainte de a ajunge intr-o sedinta de terapie stiu ce au de facut in relatie cu proprii copii. Stiu unde trebuie sa fie mai disponibili emotional, mai prezenti, mai categorici sau mai jucausi.

Insa, inainte de a interveni in relatie, inainte de a face ceea ce stiu ca ar fi util, mai este nevoie sa fac ceva - sa scad nivelul meu de stres.

1. Datorita unui principiu foarte simplu, atunci cand suntem stresati reactiile pe care le vom avea vor fi cel mai probabiil automatisme. Sunt mai putine sanse sa pot schimba ceva in atitudinea mea fata de copil atunci cand ma aflu in zona de automatisme.

2. Un alt argument este acela ca in spatele comportamentelor inadecvate ale copiilor este de cele mai multe ori un nivel inalt de stres (si acum daca ne gandim la conditiile de scolarizare, limitarile sociale si cate si mai cate, am putea agrea asupra faptului ca in spatele anumitor comportamente s-ar putea sa fie stress). Atunci cand copilul este stresat el va cauta in mod natural adultul pentru a se linisti. Daca adultul este prins in propriile-i dificultati de gestionare a stresului, copilul se va orienta printre altele si catre comportamente negative.

3. Iar cel de-al treilea argument pentru a-ti orienta atentia catre propriul proces de autoreglare sau de diminuare a stresului in viata ta este oferit de modul in care comunicam la nivel fizic si psihic cu proprii copii, acestia fiind racordati la un nivel foarte fin la schimbarile fiziologice din corpul nostru. Cu alte cuvinte, simpla mea capacitate de a-mi readuce corpul si mintea la o functionare optima poate sa il ajute si pe el, copilul, sa isi reduca nivelul de stres.

Sper ca am adus destul de multe argumente pentru a explica de ce este important sa ma preocup de nivelul meu de stres inainte de a interveni in relatie cu copilul. Asa cum ma-as gandi sa ii ofer un moment de time in unui copil suprastimulat, din acelas motiv as avea nevoie inainte de a interveni in relatie (inainte de a-i spune ceva sau a-l opri sau a incerca sa il linistesc) am nevoie de propriul moment de time in. Cum ar arata un time in pentru mine daca as aplica cele doua conditii: pauza si conexiune? Te las sa te gandesti si am sa revin la acest lucru mai tarziu.

Facand o paranteza aici, ma amuza mereu comentariul adultilor cu privire la copil “Dar el ce motive de stress mai are?”, mai ales atunci cand asociem acest cuvant cu griji, probleme, context de viata dificil. Nu tot ceea ce nu se vede, nu exista. Ma refer la stres ca la o reactie a organismului la un eveniment stresor. Iar reactiile pot fi fiziologice si psihologice. Si aici este intalnirea dintre corp si minte. Copii care se plang de durere de buta inaintea unui test nu au neaparat problema fizica, este stres. Copii care incep sa schiopateze atunci cand parintii au un conflict, nu au patit brusc ceva la picior, ci este stres sau altfel spus – somatizare.

Revenind la noi, parintii, cuvantul stres este atat de general folosit ca uneori nici nu stim de unde sa o apucam. Nu putem sa ne cream cu totii contexte idilice de viata astfel incat nimic sa nu ne mai dezechilibreze. In stiinta de specialitate se vorbeste despre stres bun si stres rau. Cel bun are legatura cu a impinge organizmul catre adaptare si evolutie (ca de exemplu atunci cand alergi la maraton sau urmeaza sa sustii un discurs in fata unui public larg. Cel rau se refera la situatiile in care sistemul nervos este depasit neavand niciun raspuns adaptativ la o situatie data. De asemenea, aceasi situatie poate reprezenta oportunitate de dezvoltare pentru o persoana sau o situatie traumtica pentru o alta.

Nu pot schimba in totalitate contextul de viata, nu pot controla ceea ce vor face cei din jur, insa intr-o oarecare masura pot diminua nivelul meu de stress, cel putin cel creat inutil. Sunt extrem de multe abordari in aceasta directie. Cred ca daca ti-as sugera sa intrii pur si simplu pe google si sa cauti ceva ce ti se potriveste: yoga, pilates, dans, desen, arte martiale, masaj, muzica, sport, terapie, ai putea cu siguranta sa extragi cateva care ti se potrivesc cel mai bine.

Dar problema care apare apoi este regulartatea cu care practic, mai exact timpul pe care mi-l aloc zilnic pentru a ma readuce la un nivel optim de functionare si de a reduce stresul. Acel moment in care ma iau in serios in deajuns de mult incat sa imi prioritizez activitatea sau practica zilnica. Iar noi, parintii suntem experti in argumentul suprem “Nu pot face nimic regulat, pentru ca a avea copii implica imprevizibilitate.” sau “Nu am timp, am prea multe responsabilitati”. Si da, asa este, ai un copil sau doi sau trei de crescut, (sa ma opresc aici?) nu ai timp de tot felul de pseudo-activitati de autocalmare.

Dar mai tii minte de unde am pornit?

Hai sa recapitulam putin:

1. Am plecat de la unele comportamente dificile ale copilului tau (despre care majoritatea parintilor se exprima cu “ma streseaza cand se comporta astfel”), am spus ca in spatele lor pot fi dificultati emotionale, de autoreglare senzoriala, de relationare si ca locul in care aceste lucruri pot fi reglate este relatia cu tine, parintele.

2. Ca tu sa poti interveni in aceasta relatie, ai nevoie sa iti diminuezi nivelul de stres (cel resimtit in corp – fizic, dar si cel generat de ganduri / emotii – psihologic).

3. Sa ne imaginam acum ca ai descoperit ceva ce in mod particular tie iti poate diminua acest nivel de stres (sau te relaxeaza si nu este un pahar de vin care doar inhiba pentru moment stresul), adica te poate ajuta sa iti ajuti copilul astfel incat comportamentul lui sa nu te mai inebuneasca.

4. Dar ceea ce spunem de multe ori este “nu am avut timp pentru asta”. Observi cum ne invartim in cerc? Bineinteles, in spatele lui “nu am timp” de multe ori sta: imi este greu sa ma apuc, imi creaza discomfort inceputul, cred ca nu merit acel timp pentru mine si cate si mai cate.

Am enumerate mai sus activitati care implica poate grup, cursrui, profesori, program specific Din experienta directa, eu am ramas cu 5 lucruri de baza ce ma pot ajuta in reglarea nivelului de stres: somnul, alimentatia, miscarea, relatii hranitoare si timpul cu mine (nu ma refer aici la Netflix ci pur si simplu a sta in contact cu gandurile, emotiile sau corpul meu intr-un mod cat mai constient). Si tin sa le specific pe toate 5 pentru ca este foarte interesant cum lucreaza impreuna - un dezechilibru aparut intr-o parte, va dezechilibra si celelalte parti. Iata cateva exemple

1. Lipsa unui somn calitativ scade capacitatea de a vedea intentia buna in celalalt si creste riscul de conflict. Probabil ca acest lucru este deja experimentat pe cont propriu si de tine. In cazul relatiei noastre (eu si baiatul meu) orbsevam ca aproape orice noapte nedormita (a mea) se traducea in cearta de dimineata. Si nu ma refer aici la absenta somnului ci la un somn necalitativ (adormit tarziu, treziri repetate, readormiri greoaie). De ce se intampla asta?

Cumva, cartea lui Matthew Walker “Why we sleep?” si alte cateva lecture despre somn mi-au luminat aceasta intrebare. In urma studiilor sale Matthew si echipa sa au descoperit ca o parte a creierului responsabila pentru identificarea potentialului pericol, numita amigdala, si care joaca un rol important in declansarea unor emotii puternice (furie, frica), a indicat o amplificare cu 60% a reactivitatii emotionale la peroanele cu deprivare de somn. Adica comportamente ale copilului tau fata de care in mod normal ai avea o atitudine neutra, sau ai fi usor deranjat, dupa o noapte nedormita s-ar putea sa iti provoace reactii puternic negative. Cu alte cuvinte vei devein mult mai irational, incapabil de a pune situatia intr-un context mai amplu (copiul are acum nevoie de mai multa atentie din partea mea si de aceea trage de timp) si predispus la reactii de care nu esti foarte mandru apoi. Ce este de facut? Oricat ar suna de simplu, sa imi pun corpul in ordine dormind.

2. Un alt lucru interesant in legatura cu somnul sau mai exact lipsa lui, este ca dupa doar o noapte de deprivare partiala de somn alegerile noastre in privinta alimentatiei de adoua zi devin destul de impulsive: carbohidrati si dulciuri. Fix ceea ce ne trebuie pentru o stare de iritabilitate si falsa energie in interactiunea cu copilul.

3. Partea cu miscarea este ceva mai stuadiata de mine dar se pare ca si de baiatul meu. In una dintre dimineti am intrat direct in actiune incepand sa il zoresc catre ce era de facut. S-a oprit, s-a uitat la mine lung si m-a intrebat. “Mi se pare mie sau nu te-ai miscat astazi?” Nu am avut nevoie de oameni de stiinta care sa imi dovedeasca efectele miscarii sau a lipsei ei asupra nivelului meu de stress. Pentru asta am avut mereu propriul observator acasa. Insa si aici sunt muuulte studii daca ai nevoie de dovezi inainte de a face ceva. (Recomandare Katy Bowman “Move your DNA”)

4. Si despre relatii hranitoare as vrea sa vorbesc mai pe indelete cu alta ocazie. Pana atunci am sa raman doar cu o afirmatie ce pare generala dar are mult sens atunci cand o traiesti personal acest lucru: calitatea vetii consta in calitatea relatiilor pe care le ai.

5. In ceea ce priveste timpul cu mine, chiar si jumatate de ora pe zi (sau mai putin daca nu este posibil) un lucru este clar: nu este vorba de timp (cu toate ca se numeste “timp cu mine”) ci este vorba de prioritati si de cat de mult ma iau in serios cu aceasta nevoie. As pune inclusiv cat de sacru devine acel moment din zi, asa cum sunt familii in care o masa pe zi impreuna este regula si in jurul acelui eveniment se croiesc alte activitati.

Primul pas este sa ii declare importanta pentru mine (jumatate de ora pe zi eu am sa meditez / desenez / reflectez / ma plimb / scriu).

Apoi il declar si in exterior, celor din casa, copiilor.

Apoi sa ma asez in el.

Si urmeaza cu siguranta o perioada in care trebuie sa il protejez de toate celelalte nevoi “urgente” din casa.

Dupa ce devine o rutina pentru toata lumea (copilul stie ca mami este indisponibila in alcel interval), nu trebuie decat sa il practic.

Ce este interesant, este ca de cele mai multe ori copiii accepta aceasta rutina mai repede decat suntem noi pregatiti sa o respectam. In momentul in care copilul meu intra in camera si ma vede stand pe o pernuta, cu ochii inchisi, incepe sa mearga tiptil, sa isi ia jucaria pec re o cauta sis a se retraga. Imi poate respecta acum timpul meu cu mine poate de mai multe ori decat o pot face eu.

Embodied parenting inseamna a aduce corpul in relatia cu proriul copil intr-un mod constient. Constient ar putea inseamna inclusiv sa imi pot evalua nivelul de stres dintr-un anumit moment pentru a stii daca urmeaza sa tip la copilul meu, sa il acuz sau sa il pedepsesc inainte de a-mi fi dat seama. Si poate cine stie, la un moment dat, atentia orientate catre corp imi va oferi mai multa libertate in reactiile mele.

Stiu ca pare ca abia am atins suprafata apei, dar ne cam apropiem de final cu acest episod. Asa ca am sa recapitulez:

In spatele unor comportamente nedorite se afla un discomfort sau stres.

Atuni cand este stresat, copilul tau are nevoie de tine pentru a invata sa se linisteasca.

La randul tau ai nevoie de practica prin care iti elimini sau diminuezi stresul.

Cele 5 lucruri de baza ce pot influenta stresul sunt: somnul, alimentatia, miscarea, relatii sanatoase (macar una) si timpul cu tine.

Cam atat pentru azi, nu uita do less. Move more.