top of page

Parinte in corpul tau - Podcast ep. 3 "Cand copilul cade sau se loveste"

Cultivarea capacitatii de autocalmare ne poate servi in momente critice, in care devenind ancore calme si sigure pentru proprii copii ii putem ajuta sa proceseze la nivel fizic si psihologic experiente dureroase (cazaturi sau acceidente ). "Esti bine, nu ai patit nimic" este o alternativa la posibila reactie dramatica a unui parinte, insa nu este raspunsul la nevoia reala a copilului din acel moment.

In momentul in care sistemul tau nervos invata traseul de la o stare de alerta la calm, copilul tau il va prelua usor prin expresia ta facial, limbajul corpului si tonul vocii si astfel corpul tau va comunica direct cu sistemul sau nervos.

In acest episod vei regasi si referiri la abordarea propusa de Peter Levine si Maggie Kline in cartea “Trauma through a child`s eyes” cu privire la preventia si diminuarea traumei la copii.

In episodul anterioar am vorbit despre comportamente dificile ale copilului, cum sunt ele conectate cu emotii si stari dificile si despre relatia dintre parinte si copil ca spatiu de co-reglare sau linistire a sistemului nervos impreuna.

Este uimitor cum ne sumetecam manecile si ne apucam de treaba atunci cand vine vorba despre proprii copiii – am sa il ajut sa se linisteasca, si cum uitam aproape de fiecare data ca nu avem cum sa facem asta inainte de a ne linisti pe noi. Cum abia atingem suprafata cunosterii propriilor persoane (cum functioneaza mintea mea, care imi sunt credintele, motivatiile sau obisnuintele ce imi determina actiunile, care imi sunt trigger-ele emotionale si limitele propriului corp), dar ne angajam in munca asidua de a ne intelege proprii copii. Nu este fascinanta fiinta umana si cu precadere parintii cand spun “eu stiu mai bine”.


Cei mai multi parinti ce vin in terapie cu copiii lor, manati de o dorinta sincera de a intelege ce se intampla cu copilul si de a-I ajuta sa fie mai bine, se poticnesc in punctul in care trebuie sa faca ceva pentru ei insisi. Este putin illogic, intr-adevar, daca cel care manifesta problema sau are simptomul este copilul, ar fi natural sa faca ceva pentru copil, cu copilul. Dar de cele mai multe ori se ajunge in punctul in care trebuie de fapt sa faca ceva pentru propria lor persoana, pentru ca, asa cum spuneam si in episodul anterior, starea din care intervin este extrem de valoroasa, iar diminuarea stresului resimtit in corp sau minte intr-un anumit moment ar putea lasa loc unor raspunsuri prompte si creative.

 

Intr-o zi eram in parc, atarnati de bare (eu si cativa copii). Pentru mine este cel mai bun mod de a ma destresa. Petrec ceva timp in fata calculatorului si indiferent de cat de dinamice sunt pozitiile in fata laptopului, la finalul zilei imi simt rigiditatea gatului si a umerilor direct proportional cu rigiditatea in gandire si in interactiunea cu cei din jur. Si atunci, daca exista o cale atat de la indemana de a diminua stresul din corp si apoi cel psihologic, de ce sa nu o fac?

O fetita ma priveste lung si ma intreaba:

“Tu esti mamica?”

“Da, de ce ma intrebi?”

“Nu am mai vazut niciodata o mamica atarnata de bare. E ciudat.”

"Da, stiu, mi-ar placea sa invat de la tine mai multe modalitati de a-mi folosi corpul. Am observant ca esti foarte priceputa. "

Acest lucru a facut-o sa nu ma mai priveasca atat de suspect si sa accepte mai usor prezenta mea printre copii. La un moment dat in trecut, numaram parintii care prindeau curaj prin parc si incepeau sa se implice in jocul fizic al copiilor si era atat de multa satisfactie si bucurie la finalul zilei cand mai aparea macar inca o mamica pe spiderweb alaturi de mine.

 

Revenind la parinti si nevoia de a-si diminua nivelul de stres pentru a intampina copiii in diversitatea situatiilor si comportamentelor lor, la un moment dat, in incercarile sale de a se catara pe bara, un baiete a cazut, lovindu-se serios la spate. S-a ridicat brusc dar arata ca o scandura perfect dreapta, iar pe fata lui se citea durere. Nu plangea, nu isi atingea cu mana partea dureroasa, ci era doar intepenit de la soc. Imi imaginam cum un cocktail de hormoni de stres s-au revarsat brusc in corpul lui intepenit, dar fara nici o reactie in exterior, doar mergea inainte pentru a da impresia ca este totul bine. Tatal sau a intervenit aparent calm, verificand daca totul e in regula si daca poate misca spatele. Totul era in regula fizic, cel putin nimic vizibil nu i-a afectat sanatatea, dar copilul era in continuare inghetat. Tatal a incercat sa il ajute vorbind cu el, insa fara prea mult success. Acesta era la randul lui stresat dar incerca sa para calm si continut. Cum am vazut asta? Avea o pozitie rigida, cu miscari sacadate si in loc sa atinga cu blandete partea care poate era dureroasa pentru a-l invita pe copil spre o usoara eliberare a energiei blocate in urma socului, continua sa ii dea indicatii verbale cu privire la cum ar trebui sa se miste.

Nu a functionat, cel putin nu in acel moment.


Peter Levine si Maggie Kline vorbesc in cartea “Trauma through a child`s eyes” despre cele mai comune cauze ale traumei in copilarie ca fiind cazaturile, accidentele (nu doar cele grave din punct de vedere medical) si interventiile medicale invasive. Tocmai pentru ca sunt atat de frecvente si aparent banale ca si impact, nu sunt luate in serios si foarte greu pot fi apoi conectate cu simptome sau dezechilibre aparute in dezvoltare ulterioara a copilului.


Ca si parinte, pot fi atat de speriat in acel moment incat abia imi contin propriile mele “lacrimi”, mi-ar fi poate prea greu sa le mai contin si pe ale copilului. Asa ca, in ciuda starii de soc si a unei cantitati mari de energie acumulate in corp sau in anumite parti ale corpului, copilul incremeneste, renunta, se disociaza (deconectandu-se de la corpul sau pentru moment).


A avea cunoasterea dar si prezenta de spriti sa intervii fizic si psihologic in momentul in care copilul tau cade, se loveste sau trece printr-o interventie medicala ar putea face diferenta intre un simplu episode neplacut si dureros si un simptom repetitiv ce il poate insoti apoi toata viata. Si asta pentru ca trauma nu consta in evenimentul traumatic ci in capacitatea sistemului nervos de a face fata evenimentului.


Atunci cand copilul tau se loveste, se ridica repede si se scutura, spunand repede “e ok, nu ma doare” sau “nu am sa plang, sunt baiat mare”, acest lucru nu reprezinta o garantie a faptului ca organismal sau aflat poate intr-o stare de soc si invadat acum de adrenalina (care anesteziaza durerea) nu este depasit de situatie, avand poate nevoie de un adult care sa il ajute sa revina din punct de vedere psihologic la o functionare optima.


Cred ca in momentul in care iti vezi copilul in pericol, este foarte greu sa iti mai orientezi atentia catre tine si sa incerci sa te autolinistesti pana la nivelul la care sa ii poti oferi si lui ajutorul psihologic de care are nevoie. Poate sa iti reduca anxietatea gandul ca un copil este in realitate destul de rezilient si maleabil, iar atunci cand primeste ajutorul necesar se poate reechilibra usor dupa evenimente stresante. In definitiv aceste momente fac parte din procesul sau de crestere si nu sunt deloc sprijinite de simplul comentariu “Esti bine, nu e nimic grav!” sau “Esti baiat mare, o sa treaca repede”. Aceste interventii doar verbale nu sunt nici pe departe strategii de a-l face pe copil mai rezilient si mai rezistent la stres. Ba mai mult inhiba un proces natural al copilului de a descarca fizic stresul acumulat in corp in momentul unui eveniment neprevazut si coplesitor. Iar daca acumularea se intampla in corp, locul in care se intampla descarcarea ar trebui sa fie tot acolo.


Dupa cum probabil ai observat, am facut un salt de la comportamentele nedorite ale copilului (din episodul anterior) la situatii in care se accidenteaza. Care ar putea fi Iegatura intre cele doua? In ambele situatii este posibil sa traiesti emotii intense care sa te scoata din zona de parinte rational si echilibrat si sa te arunce intr-o zona a reactiilor automate (fight – flight – freeze). Acest lucru este foarte comun si des intalnit pe parcursul unei zile, chiar daca iti este usor sau nu sa identifici momente in care are loc o deturnare emotionala si iti pierzi fraiele mintii tale rationale. Adica in ambele situatii ai putea tipa la copilul tau sau sa te blochezi la scena din fata ta, adaugand astfel si mai mult stres la cel deja existent si aplificand frica, rusinea sau furia copilului.

Tot in episodul anterior am vorbit putin despre necesitatea de a-ti gestiona propriul nivel de stres iar capacitatea de a-ti regla starea interioara pana la nivelul la care poti interveni cel mai eficient devine o abilitate. Abilitate ce are nevoie de antrenament.


Modalitatea prin care poti deveni o prezenta calma pentru propriul copil implica exercitiu poate in situatii cu o intensitate emotionala mai redusa - exact micile cazaturi si accidente. In momentul in care sistemul tau nervos invata traseul de la o stare de alerta la calm, copilul tau il va prelua usor prin expresia ta facial, limbajul corpului si tonul vocii si astfel corpul tau va putea comunica direct cu sistemul lui nervos. Acum, luand in calcul complexitatea emotionala din acest context, stresul creat de multitudinea de roluri si sarcini si poate chiar propriile trauma nerezolvate, devine chiar o arta acest “a ramane calm”. Si totusi, o arta ce merita practicata. De ce, pentru ca de ea depinde echilibrul copilului tau. Iar pentru a o dezvolta ai nevoie de timp, imaginatie si rabdare.


Probabil ca a mai ajuns la urechile tale pana acum teoria unui creier triun, care chiar si nevalidata in totalitate stiintific, poate reprezenta o harta pentru a naviga functiile cele mai bazice si cele mai sofisticate ale creierului nostru. Aceasta teorie introduce ideea a 3 creiere cu functii diferite: cel primitiv/ reptilian (responsabil de supravietuire si autoreglare), sistemul limbic (responsabil de atasament si memorie) si neocortexul (responsabil de tot ce inseamna cognitie, imaginatie, limbaj, si multe alte lucruri). Fiecare regiune foloseste propriul sau limbaj. Partea superioara foloseste cuvintele, in timp ce creierul emotional va folosi un limbaj al emotiilor. Partea cea mai primitiva din creier, foloseste limbajul senzatiilor – acestea fiind ceea ce putem simti din intregul proces fiziologic din corp: temperatura, presiune, vibratie,tensiune musculara. Si acesta este lucrul care ne intereseaza cel mai mult atunci cand vorbim de autocalmare. Spuneam ca pentru a dezvolta capacitatea de autocalmare e nevoie de timp, imaginatie si rabdare.


Iata cum poti face asta:

Acum gaseste-ti un loc in care sa te asezi confortabil, poate chiar sa te intinzi pentru a nu pastra tensiuni inutile in corp. Pentru a simti cat mai bine senzatii ai nevoie de un corp cat mai relaxat. Iar apoi i-ati putin timp pentru a sesiza ce se intampla in corpul tau chiar acum. Este, nu este o pozitie confortabila? Cum este respiratia ta? Unde in corp se simte presiune, tensiune sau greutate si unde se simte relaxare sau orice alta senzatie. Esti constient de temperatura resimtita acum sau de bataile inimii tale? Si atunci cand esti pregatit, poti face urmatorul exercitiu de imaginatie.


"Mergi impreuna cu copilul tau in parc. Este o zi placuta de toamana si poti simti adierea vantului pe obraji. Copilul tau merge entuziasmat pe bicicleta in timp ce incearca sa iti atraga atentia. Il privesti cu drag si ii zambesti.

Observa-ti senzatiile din corp. Observa cum se simte aceasta placer de a-ti privi copilul si bucurie de a impartasi cu el acest moment.

El devine tot mai dinamic si efervescent si intr-o fractiune de secunda roata bicicletei loveste un bolovan de pe alee si cade cu fata spre pamant. Chiar daca nu poti vedea inca rana, sunetul din timpul cazaturii iti indica faptul ca s-ar putea sa fie grav. Observa senzatiile care se nasc acum. Ce se intampla in zona stomacului si ce se intampla cu pulsul tau. Daca te-ai lasat purtat de imaginatie senzatiile ar putea fi asemanatoare cu cele din situatia reala.

Copilul tau se ridica plangand, insa la o inspectie rapida nu ii curge sange ci este doar o zgarietura superficiala pe obrajor. Observa ce se intampla acum ce senzatii noi care apar. Cat de repede sau de greu sa schimba fata de senzatiile anterioare.

Observa ce diferenta exista in modul in care respiri intre momentul in care ai inceput exercitiul si acum. Atunci cand verifici senzatiile din corpul tau, pulsul si respiratia pasesti pe taramul creierului tau reptilian, acolo unde se nasc cele mai multe dintre reactiile tale automate. Oricat ar parea de simplu, antrenamentul de a respira adanc in astfel de situatii pentru a schimba fiziologia corpului tau ar putea sa iti serveasca atunci cand ai cea mai mare nevoie de capacitatea ta de autocalmare.

Pentru a reveni la starea ta anterioara, acum priveste in jur, observa faptul ca esti acasa, sau intr-un spatiu familiar, priveste obiectele din jur. Aseaza ambele picioare pe podea si observa senzatiile prezente acum in corp."


Iar acum, iata foarte pe scurt cativa pasi pe care ii poti urma in situatia reala in care copilul tau cade si se accidenteaza (ei nu sunt propusi de mine, ci tot de Maggie Kline si Peter Levine:


1. Asa cum am descries mai devreme, verifica nivelul tau de stres (frica sau ingrijorare) resimtit in corp. Trage aer adanc si in timp ce expiri lung, scaneaza-ti repede corpul si senzatiile din interior.


2. Pastreaza-l pe cel mic in liniste si nemiscare pentru o perioada. Avand corpul invadat de un val de adrenalina, tendinta lui va fi sa se miste, insa reactiile lui sunt provocate de soc acum. Tine-l in brate cat mai continut.


3. Incurajeaza-l sa isi ia cat timp are nevoie pentru a se odihni si pentru a-si simti din nou corpul in siguranta. Semnele pe care le poti observa atunci cand este in stare de soc sunt: privire pierduta, fata palida, respiratie superficiala, dezorientare, este excesiv de emotional sau se comporta de parca nimic nu s-a intamplat.


4. Ofera-i suport fizic. Daca este mic, il poti tine in brate intr-un mod care nu il constrange fara prea multa miscare din partea ta. Daca este un copil mare, pastreaza mana ta in centrul spatelui, in zona inimii.


5. Dupa ce a trecut socul, ghideaza atentia copilului tau catre senzatiile sale din corp prin intrebari. Daca este prea micut sa vorbeasca, iti poate arata cu degetul unde doare.


6. Lasa timp intre intrebarile tale pentru a putea sa isi investigheze cu atentie senzatiile din corp.


7. Nu discutati despre accident inca, nu are nevoie sa inteleaga logic ce s-a intamplat in aceasta faza.


8. Incurajeaza-i reactiile sale fizice de la plans, la tremur al corpului, ce pot dura si cateva minute. Este foarte important ca plansul sau sa se stinga de la sine si nu sa incerci tu sa il opresti. Faptul ca ai oprit plansul nu iti garanteaza ca ai oprit durerea si ai redus stresul din corp. Ci din contra, blochezi un proces natural al corpului de a se autoregla.


Iar acum, ne apropiem de incheiere si pentru a recapitula, am vorbit pana acum despre:


1. Importanta autocalmarii pentru a putea devein la randul tau o ancora calma pentru copilul tau.


2. Observarea propriilor senzatii ca si antrenament de a descifra mai bine limbajul creierului primitiv.


3. Respiratia ca si unealta de a trece de la o emotie intense la o stare de calm.


4. Pasi pe care ii poti parcurge atunci cand copilul cade sau se accidenteaza.


Cam atat pentru moment si nu uita: Do less, move more

31 afișări0 comentarii
bottom of page