top of page

Parinte in corpul tau - Podcast ep.5 "Cand sunt victima propriului copil?"


In acest episod, Alina vorbeste despre un subiect sensibil, uneori greu de observant cu ochiul liber, dar totodata foarte important in dinamica dintre parinte si copil. Suntem sau nu victimele propriilor copii? Chiar daca nu i-ai spus direct, ai gandit vreodata ca in relatie cu copilul tau nevoile tale nu conteaza, ca nu e spatiu si pentru tine, ca esti sacul lui de box, sau cosul de gunoi emotional, ca din cauza lui nu dormi, ca la tine se vrasa toata nemultumirea si frustrarea, ba mai mult, atunci cand observa ca te enerveaza ceva insista in acelasi comportament?


Sunt nenumarte forme in care putem aluneca intr-un rol de victima, de la moduri explicite la moduri mai subtile. Cum imi pot da seama ca alunec in acest rol, ce impact poate avea asupra copilului si care ar putea fi modalitatile prin care sa ma repozitionez in relatie, sunt dezvoltate in acest episod.




Salut, sunt Alina Porumboiu, bine ai venit la “Parinte in corpul tau”, un podcast ce te poate sprijini in munca ta zilnica de a devein parintele cel mai potrivit pentru propriul tau copil. Astazi imi propun sa vorbesc despre un subiect sensibil, uneori greu de observant cu ochiul liber, dar totodata foarte important in dinamica dintre parinte si copil. Sunt sau nu sunt victima propriului meu copil? Chiar daca nu i-ai spus direct sau atunci cand ai vorbit cu o prietena despre asta, te-ai asigurat ca nu te aude, ai gandit vreodata ca in relatie cu copilul tau nevoile tale nu conteaza, ca nu e spatiu si pentru tine, ca esti sacul lui de box, sau cosul de gunoi emotional, ca din cauza lui nu dormi, ca la tine se vrasa toata nemultumirea si frustrarea, ba mai mult, atunci cand observa ca te enerveaza ceva insista intr-un mod sadic in acelasi comportament? Preluand o expresie atat de des intalnita, copilul tau poate sa “te innebuneasca de cap!”


A fi victima propriului copilul poate deveni cea mai grea povara pentru el.

Sunt nenumarte forme in care putem aluneca intr-un rol de victima, de la moduri explicite (atunci cand ii spun copilului “Ma stresezi!”) la moduri mai subtile (atunci cand se vede pe fata mea ca sunt depasita de situatie) sau si mai subtile (atunci cand afisez un zambet dezirabil, chiar daca eu ma simt de fapt exploatata in aceasta relatie). Cum imi pot da seama ca alunec in acest rol? Ce impact poate avea asupra copilului si care ar putea fi modalitatile prin care sa ma repozitionez in relatie, voi dezvolta mai departe.


Atat in domeniul educatiei cat si in cel al terapiei de familie ajungeam des in punctul in care se vorbea despre fermitate si de fiecare data mi-am dat seama ca acest cuvant are atatea sensuri cate persoane il pronunta. Pentru a simplifica discutia, desenam doua puncta pe hartie: agresor si victima. Parintii sau profesorii nu isi doresc sa fie in nici un caz pusi in categoria agresorului, asa ca se apropie de multe ori mai mult de un rol de victima. Apoi, le ceream sa puna un punct (intre cele doua deja existente) pentru fermitate. Si fiecare aseza pe pagina punctul numit fermitate in functie de prejudecatile pe care le are cu privire la cuvantele agresor si victima. Prejudecatile noastre au rolul minunat de a simplifica realitatea, dar ne incurca teribil atunci cand trebuie sa decidem cu mai multa precizie care este reactia fata de propriul copil cea mai potrivita intr-un anume moment. Asa cum ne demonstreaza si Daniel Khaneman in cartea sa “Thinking, fast and slow”.


Insa, deocamdata am ales sa vorbesc despre rolul de victima. Nu stiu de ce, dar am o fascinatie pentru el. Poate pentru ca in opozitie cu cel al agresorului (si nu ma refer aici doar la violenta fizica, ci inclusiv la clasicul mod pasiv – agresiv sau amenintare) pare uneori mai simpatic (sau agreabil). Intre un parinte care tipa la copilul sau in magazin si unul care este complet depasit de tantrumul copilului sau, pe care l-ai dezaproba mai repede? Ceea ce este interesant, este ca ambii au in comun aceeasi stare emotionala la baza “frica”. Frica de a pierde controlul, frica de propria reactie si inclusiv frica de comportamentul exploziv al copilului. Cred ca in ultimii zece ani ne-am antrenat sa identificam mai usor agresivitatea fata de copii, ceea ce este excelent, pentru ca astfel o putem evita, dar ne-am antrenat mai putin capacitatea de a identifica momentele in care ne simtim agresati de proprii copii, punandu-i pe ei in rolul de agresori ai nostri.


Spuneam mai devreme ca este mai agreabil sa fii victima decat agresor. In chestionarul de personalitate Big five, apare ca si trasatura importanta – agreabilitatea. Cu cat punctezi mai mult in aceasta zona, cu atat ai mai multe sanse sa aluneci intr-un rol de victim in relatie cu propriul copil. Asta daca nu ai antrenat, in mod constient si fermitatea (cum spun Nu atunci cand este Nu).


Imi vine in minte un exemplu de la grupurile pentru copii prescolari organizate intr-un centru educational in care am petrecut cativa ani buni. Un baietel de 2 ani si jumatate era insotit de mama lui la curs pentru a se adapta treptat. Doar ca acest proces dura deja de aproape 2 luni iar mama parea foarte rabdatoare. Nu vroia sa grabeasca procesul sub nici o forma si ramanea neclintita pe scaun langa copil. Pana intr-o zi cand bula de rabdare s-a spart iar mama a rectionat brusc si transant. A stat acolo langa el mai mult decat isi dorea? Desigur. Ii era foarte clar ca nu vrea sa forteze separarea, dar totodata se forta pe ea sa faca un lucru pe care nu il pacea.

Bineinteles ca fascinatia mea pentru acest subiect este tocmai pentru ca ma regasesc in poveste. M-am antrenat ani de zile sa identific ce are nevoie copilul emotional si fizic, dar am scos din ecuatie si ce am eu nevoie si care imi sunt cu adevarat resursele fizice si emotionale de a-l contine pe el. In absenta unui echilibru in aceasta relatie, costurile apar mai devreme sau mai tarziu – copilul se simte vinovat pentru modul in care tu te simti. M-a preocupat o perioada lunga de timp aceasta nevoie de echilibru intre parinte si copil, mai exact cand este generozitate sincera din partea mea si cand este inautentica si incepe sa se numeasca sacrificiu? Si nu ma gandesc acum doar la proiecte mari (imi sacrifice viata) ci la lucruri marunte (imi sacrifice somnul, imi sacrifice confortul, linistea, etc.)

Bineinteles ca si sacrificiul are rolul sau in procesul nostru de maturizare si crestere ca si adulti si a sta cu disconfortul putin mai mult decat sunt obisnuit este un antrenament extraordinar. Diferenta o face faptul ca aleg sa stau cu acest disconfort si nu sunt coplesti de el. Sunt poate putin mai mult in contact cu senzatiile pe care le am in corp ce imi pot indica cand este prea mult si cand este timpul sa spun Nu sau STOP.


Intr-una dintre disutiile mele cu o persoana draga ce m-a mentorat o perioada, ii prezentam cu entuziasm strategiile propuse de mine pentru a diminua bullyingul in scoala. Iar el mi-a spus atat de clar: “Bullyingul nu este o problema a copiilor, profesorii intra in aceasta dinamica de a fi bullied, iar copiii doar o continua.” As adauga eu acum ca si noi, parintii ne lasam bullied in relatie cu proprii copii atunci cand renuntam la puterea pe care o avem. Iar aceasta putere are in primul rand scopul de a ii proteja pe ei, copiii, uneori chiar si de ei insisi.

Mergeam pe strada si baiatul meu si ca de obicei, dupa o perioada ceva mai lunga de separare are ceva emotii de descarcat, doar ca o face trasformandu-se intr-un mic tiran. Inca de la primele sale replici l-am oprit abrupt si ferm. A tacut din gura si apoi m-a intrebat spasit daca sunt suparata pe el. I-am spus ca nu. “Dar vocea ta asa parea ca te-ai suparat” si i-am spus ca am folosit acea voce pentru am observant ca se transforma usor usor intr-un tiran in relatie cu mine iar eu imi doream mult sa stau in contact cu Luca si sa inteleg mai bine cum i-a fost ziua. Mi-a multumit ca l-am alungat pe domnul tiran (a continuat o lunga explicatie si incursiune prin istorie pentru a deslusi semnificatia acestui cuvant), dar s-a bucurat ca nu am lasat sa se intample razboiul si l-am oprit la timp.


Am ales sa sintetizez tot ceea ce am discutat mai sus si sub forma unui principiu din embodied parenting. Despre acestea poti gasi mai multe in articolul “A fi parinte in corpul tau”. Cel de-al doilea prinipiu la care am facut referire in acest articol suna cam asa: 2. A fi parinte este o cursa lunga. De aceea este important sa caut echilibrul din relatie in fiecare moment.


“Dezechilibrul pe care il generez chiar eu in relatie, il pun deseori pe seama lui: este un copil mai dificil, sensibil, provocator, agitat, solicitant. Uneori este de ajuns o simpla intrebare si sensibilitate la raspuns: Eu ce am nevoie in acest moment si cum pot aduce asta in relatie? Si nu ma refer aici la o proiectie specifica a unei nevoi: sa stau pe malul marii cu un frappe in fata si sa citesc :) ci la lucruri bazice: miscare, somn, mancare, relatii. Poate par maruntisuri intr-o lume atat de sofisticata din perspectiva nevoilor, insa ele fac diferenta in calitatea relatiilor sau in decizii pe care le luam.”


Problema este ca atunci cand stau prea mult intr-o situatie care nu imi place (strang dupa el, il astept mai mult decat e cazul, repet o cerere de prea multe ori pana ce ma transform in zgomot de fond), ajung fara sa imi dau seama sa nu mai imi placa de el (copilul). Si daca eu nu il plac, sansele ca si altii sa nu il placa sunt foarte mari. In acest caz, eu devin ca o busola pentru ceea ce ar trebui sa insemne socializarea copilului meu. Socializarea nu incepe la gradinita sau la scoala ci acolo doar se continua. Dupa ce imi pun in ordine starea interioara, dupa ce incep sa am incredere in senzatiile din corp si in modul in care ma simt in relatie cu propriul copil, poate ca e cazul sa ma opresc si sa ii spun simplu: “Hei, eu nu ma simt bine in aceasta relatie, nu imi place sa joc acest rol pentru tine, nu imi place atunci cand tu ignori ceea ce iti cer sau imi raspunzi nepoliticos. Vreau si eu sa ma simt bine in aceasta relatie. Vreau sa imi placa sa interactionez cu tine in orice moment.” Iar aceste cuvinte pot fi spuse unui copil indiferent de varsta, dar in primul rand sa ni le spunem noua.


Psihologul clinician canadian Jordan Peterson are alocat in cartea sa “12 Rules of life” un capitol despre parenting. Are un stil ceva mai transant, insa reuseste sa faca unele lucruri foarte clare. Ca de exemplu: “Don`t let your children do anything that makes you dislike them” “Nu lasa copilul sa faca nimic din ceea ce te-ar face sa nu il mai placi! “

Si face astfel o conexiune intre modul in care iti observi cu mare atentie reactiile interioare la ceea ce face copilul tau si capacitatea sa de a se integra mai tarziu intr-o lume a adultilor. Aici sta responsabilitatea ta dar totodata si puterea pe care o ai in relatie cu el. Iar atunci cand esti in contact cu aceasta putere te poti indeparta atat de rolul de victima cat si de cel de agresor.


1. Jucam un rol de agresor atunci cand folosim mai multa putere decat este cu adevarat nevoie intr-o anumita situatie. Pot sa imi imping copilul si prin asta sa il dau la o parte din fata unei masini sau prin acelasi gest sa il agresez cu furia mea. Din nou, gestul meu nu spune nimic scos din context sau desprins de intentia pe care o am. Nu pot decat sa testez diferite tonalitati ale vocii pana ce nimeresc acel ton care surprinde exact cee ace vreau sa ii spun fara insa a-l speria.


2. Jucam, pe de alta parte, un rolul de victime in relatie cu copilul atunci cand ne pierdem puterea (asupra propriilor emotii, asupra situatiei…) si incepem sa ne simtim agresati de comportamentul lui (nu ma lasa sa dorm nopti la rand, nu ma lasa sa respir sau sa ma relaxez pentru cateva minute, ma ignora).


3. Insa, fermitatea este atunci cand sunt in contact cu propria mea putere fizica si emotionala iar aceasta se transforma in siguranta prin modul in care spun un anumit lucru, tonul vocii si pozitia corpului. Este atunci cand devin responsabil pentru ceea ce se intampla, inclusiv pentru relatia pe care o am cu propriul copil. Si da, la un anumit nivel sunt responsabil pentru modul in care ma simt in aceasta relatie (nerespectata, nevazuta, neauzita). Poate ca nu am pus destul de multa putere atunci cand era nevoie.

De exemplu, daca eu stiu deja ca atunci cand strig copilul meu de 4 ori sa vina la masa, a patra oara deja ma infurie, este responsabilitatea mea sa nu las sa se ajunga acolo si sa imi folosesc puterea de adult si creativitatea pentru a-i da mai multe sanse de reusita copilului in a ma respecta. La urma urmei este o forma de respect reciproc ca eu sa nu gandesc despre el ca este ignorant, iar el despre mine ca sunt un radio stricat.


Atunci cand nu iti place rolul pe care il joci in relatie cu propriul copil, opreste-te, nu il mai juca. Uneori poate sa se lase cu suparare din partea lui, alteori cu conflict dar cu putina originalitate, metodele pe care le gasesti pot fi si amuzante. Nu, nu am sa vin cu sugestii aici sau idei pentru acest exemplu, tocmai pentru ca am mare incredere in oameni ca reusesc pana la urma sa gaseasca acea solutie unica, poate chiar excentrica uneori, care sa fie a lor.


Ia-ti insa un moment sa reflectezi la situatii in care nu te simti deloc bine in interactiunea cu propriul copil. Observa ce face el si ce faci tu, ce va spuneti si cum va spuneti. Apoi transforma scena intr-un film mut astfel incat sa observi mai bine gesturii sau grimase. Indeparteaza-te putin de scena si observa cele doua personaje (poate mai sunt si altele implicate) si defineste caracterele. Poate ca tu esti asemeni unui catel furios ce latra fara success la o pisica lenesa de pe gard. Poate ca esti o ploaie agitata la geamul unei case. Ce roluri jucati in acel moment? Cum te simti in acel rol si cine ai vrea sa fii de fapt? Ce ar insemna sa ai cu adevarat un impact in relatie? Ce ar insemna sa fii un munte greu de trecut sau un soare ce incalzeste si mobilizeaza? Ce este nevoie sa schimbi acum la modul in care respiri si stai pentru a gasi acel gest, acea actiune precisa ce va vea impactul asteptat in relatie cu copilul tau?

Victim accountable model sau modelul victima – responsabilitate. L-am intalnit acum 13 ani in cadrul unui training de dezvoltare personala si inca mi se pare genial in modul in care surprinde vizual procesul acesta de responsabilizare. Eu nu cred ca problema este ca ne luam prea multe responsabilitati in relatie cu proprii copii ci mai mult consta in faptul ca nu sarbatorim destul de des si nu suntem constienti de reusitele noastre ca si parinti. Nu balansam responsabilitatea cu satisfactie si triumf. Si, da, daca ne dorim ca si ei la randul lor sa isi asume responsabilitatea in relatiile pe care le vor avea, sa isi constientizeze puterea pe care o au in relatiile semnificative, merita efortul depus acum intre noi.


Modelul este unul destul de simplu, te trece progresiv prin mai multe stadii sau moduri in care percepem realitatea atunci cand ne confruntam cu situatii neplacute:

1. o negam

2. blamam in exterior

3. cautam scuze ne autoinvinovatim

4. asteptam si speram ca ceva sa se schimbe


Si pana in acest punct suntem intr-o bucla a victimei.

Pentru a trece intr-o zona a responsabilitatii este nevoie sa:

5. constientizez realitatea

6. sa accept ca sunt parte din ea

7. sa caut solutii

8. sa aplic


Sa luam exemplul de mai devreme, atunci cand ii cer copilului sa faca ceva si el ma ignora. Pot sa fac acest lucru zile la rand fara sa imi dau seama ca ma deranjeaza, apoi sa ma supar pe el, sa ii caut scuze, sa ma supar pe mine ca am ajuns atat de insignifianta in casa sau pur si simplu sa astept sa se schimbe ceva in comportamentul sau. Pnana in acest punct daca nu schimb nimic, pot sfarsi crezand despre copilul meu ca este indolent sau ca nu ma respecta. Si nu, nu trebuie sa spun asta cu voce tare ca sa o gandesc macar.


Dar daca ma opresc si ma observ din afara, realizez ca joc rolul de radio in acest moment, imi dau seama ca fac asta de ceva vreme, deci mi-am conturat deja destul de bine acest rol, poate caut o solutie (si nu, nu este musai sa o gaesc in carti despre “cum sa …..”), poate testez acea solutie si am sau nu un rezultat. Si atunci voi putea declara doar ca este sau nu eficienta solutia aleasa, ceea ce este cu siguranta diferit de afirmatia “Copilul meu este indolent.” Pe care, apropo, cu greu as putea ca si parinte sa o pronunt. Dar guess what, nu la fel de greu ar putea sa le fie altor adulti din jur. Asta pentru ca orice comportment ce nu imi place la copilul meu, orice comportament ce ma duce in rolul de victim a sa este o mare defavoare facuta lui.



Intre 3 si 5 ani baiatul meu era foarte furios, uneori si cu alti copii sau adulti, dar cu precadere in relatie cu mine. Eram putin stupefiata pentru ca a fost mereu un baietel foarte sociabil care stia sa isi faca usor prieteni inca de cand era doar un bebelus. Acum, uitandu-ma la contextul sau de viata, putem usor sa ii gasesc scuze, si chiar asta faceam. Pentu ca nu conteaza cat de mult te antrenezi sa vezi dezechilibre emotionale ale copiilor din rolul de specialist, atunci cand esti parinte esti extrem de biasat. Asa ca ii gaseam scuze fata de mine si fata de cei din jur. Dar totodata ma simteam agresata in relatie cu el. Indiferent cad de mult ma pregateam pentru crizele sale de furie, tot existau momente de vulnerabilitate in care o jignire de-a lui putea sa ma faca sa ma simt mica sau sa atinga o coarda sensibila. Uneori nu era un anumit cuvant ci cumulul emotional dintr-o zi intreaga in care puteau sa apara nemultumiri, tipete, lovituri, cuvinte jignitoare.

Cei din jur reactionau fiecare in stilul sau cu scopul de a corecta ceva: “Vai ce urat faci acum” “Dupa cate lucruri iti ofera mama ta, tu te porti astfel cu ea? Nu crezi ca o doare si pe ea?” “Eu in locul ei nu as fi avea atat de multa rabdare” “ O sa se supere intr-o zi”

Evident ca nu ma ajuta in vreun fel acest mod salvator de a ma pune pe mine intr-un rol de victima si pe el in cel de agresor. Ba mai mult, nu il ajuta nici pe el ci doar il incarca cu un sentiment coplesitor de vinovatie. De foarte multe ori nu aveam nici o reactie in astfel de situatii pentu ca mi se parea ca e nevoie de liniste sa imi pot da seama ce se intampla de fapt.


Pana intr-o zi cand o persoana draga a reusit sa nu mai judece (nici pe el, copilul ca isi dezlantuie forta agresiva si nici pe mine ca sunt atat de slaba si lipsita de putere). A venit simplu langa mine si mi-a spus: “Mie nu imi place sa te vad in acest rol si daca ai vedea si tu ce vad eu acum, nici tie nu ti-ar placea.“ Si da, asa era, nu era o imagine deloc placuta, ba mai mult eu eram singura capabila sa iau de pe umerii copilului meu rolul de agresor sau de “copil rau” asa cum ajung sa creada despre ei dupa o perioada de timp in care aceasta dinamica se tot repeta.

Dar rolul meu de victima a fost mereu atat de ademenitor, atat de familiar si agreabil ca nu este de ajuns un singur moment de constientizare. Asemeni relatiei dintre Smigle si inelul sau din “Lord of the ring”a trebuit sa invat sa ma tin departe de el. Cum? Uneori incepeam sa cant daca simteam ca alunecam in acelas vartej emotional, alteori incepeam sa ma misc mai activ pentru a reintra in contact cu corpul si cu forta fizica, ma ridicam intr-o pozitie dreapta pentru a-mi readuce aminte ce inseamna verticalitate si ma pregateam sa il contin fizic daca urma sa ma loveasca. Dupa un timp a inceput sa faca echipa cu mine si sa incercam impreuna sa il oprim pe “ninja cel negru” sa cum l-a numit din a distruge relatii. Cu toii avem un ninja negru, o parte imatura care gafeaza, raneste si strica relatii si ultimul lucru de care avem nevoie in acel moment este o victima.


Cam atat deocamdata, ti-am spus ca este subiectul meu preferat, asa ca voi reveni la el cu siguranta. Am vorbit pana acum despre: Cum imi pot da seama ca alunec in rolul de victima? Ce impact poate avea asupra copilului meu? Care ar putea fi modalitatile prin care sa ma repozitionez in relatie cu el?

Si pentru ca cel mai bun aliat al nostru in relatia cu propriul copil este corpul, nu uita "Do less. Move more."


115 afișări0 comentarii
bottom of page