Parinte in corpul tau - Podcast ep.6 "De ce as vrea sa sadesc recunostinta in copilul meu?"

In acest episod Alina Porumboiu vorbeste despre satisfacerea nevoilor, sentimentul de recunostinta si fericirea la copii. "Spune multumesc!" nu sprijina recunostinta, ci mai mult o incurca. Stop - Look - Go - pasi catre care copiii pot fi ghidati in drumul lor natural spre recunostinta. "De cele mai multe ori ne dorim lucruri pentru ca ne imaginam ca aceste lucruri ne vor face fericiti. Fericirea generata de lucrul respectiv dureaza o perioada (mai lunga sau mai scurte in functie de cat de bine ne cunoastem) dupa care ea dispare. Asta se intampla cu orice nevoie a carei satisfacere o asociez cu fericirea. Momentul asteptarii este mai important decat posesia lucrului in sine. Stim asta deja ca si adulti, am experimentat in relatia de cuplu, in relatia cu jobul mult visat sau casa dorita…De ce nu i-am invata pe cei mici inca de la inceput unde pot gasi fericirea, astfel incat sa ii scutim de ceva suferinta inutila mai tarziu? "

Se apropie perioada sarbatorilor iar parintii deja au inceput asemenea unor furnicute sa caute cadourile preferate de copii. Pe grupurile de parinti se intreaba unii pe altii unde ar putea gasi acele lucrui specificate de cei mici in scrisoarea catre Mosu. Am auziti parinti spunand „daca vede carti sau jocuri educative se supara”. „Se supara ca nu a primit si el exact ce are fratele / verisorul sau” sau „E posibil sa se supere oricum ca nu a primit tot ce era pe lista.”

Este atat de multa forfota in jurul satisfacerii dorintelor copiilor ca riscam sa pierdem din vedere ceva esential: cum dezvolam recunostinta si aprecierea pentru ceea ce au deja? Si despre acest subiect imi propun sa vorbesc astazi: despre cum si de ce sa cultivam recunostinta la copii.

Probabil ca ai auzit si tu despre exercitiile de recunostinta in care seara, inainte de culcare, te gandesti la 3 lucruri pentru care esti recunoscator si le scrii pe o bucata de hartie iar acest lucru va avea efecte psihologice pozitive in viata ta. Suntem experti in a lua o practica folosita in alte culturi de mii de ani si a o transforma intr-un exercitiu rapid, daca se poate si cu efecte imediate. S-a demonstrat ca nu are efect daca este facut ca exercitiu automat. Imi vine in minte imaginea oamenilor ce merg inegurati pe strada deconectati de ei si de ceea ce e in jur si cand trec prin dreptul unei biserici, isi fac repede cruce. Acelasi contrast il putem regasi atunci cand vorbim despre intruchiparea unei calitati, feminitatea de exemplu, cand nu gesturile sau hainele ma vor face feminina ci feminitatea va naste natural anumite gesturi poate mai gratiose si ma va face sa imi port hainele mai estetic.

Asa ca pica varianta in care seara, inainte de culcare il pun pe copil sa se gandeasca la lucruri pentru care e recunoscator si sa bifez in interiorul meu faptul ca i-am mai dezvoltat putin recunostinta.

Revenind la perioada sarbatrilor, balanta este mai mult inclinata catre ceea ce isi doresc sa primeasca decat spre ceea ce au de oferit si de aici riscul sa se nasca un sentiment de „sunt indreptati sa primesc” este doar un pas. De ce oare avem senzatia ca singurul mod de a inspira darnicie de sarbatori este sa dam cadouri copiilor saraci (si nu spun aici ca nu este nevoie doar ca s-ar putea sa fie o varianta putin comerciala a darniciei)? Invatarea se intampla uneori mai aproape de noi. A arata recunostinta este tot o forma de a oferi (parintilor, prietenilor si poate chiar vietii) ceva in schimbul lucrurilor primite.

Eram copil, destul de mare cat sa primesc bani de buzunar la scoala si destul de mica incat sa nu imi poata ajunge pentru mai mult decat un pachet de biscuiti. Stiam cand se apropiau sarbatorile ca daca reuseseam sa ii economisesc mai multe zile la rand puteam apoi cumpara un set de sapunuri „Fa” pentru mama. Si imi doream nespus de mult sa o pot surprinde. Uneori desfaceam setul si inveleam sapunurile individual in hartie de matematica pentru a putea oferi mai multor persoane. Era atat de mult focus pe cum reusesc sa fac surpriza de sarbatori ca uitam complet de ceea ce imi doream eu sa primesc. Iar atunci cand desfaceam cadourile era o surpriza oricum.

Daca ii intrebam continuu pe copii ce isi doresc de la Mosu, sa ii scrie o scrisoare lui Mosu pentru a-i cere, sa il astepte si apoi apare dezamagirea (uneori chiar daca au primit exact ce au cerut deoarece uneori dorintele se mai schimba) oare nu intarim o credinta ca e de ajuns sa spui „vreau…” pentru ca lucruile sa se intample?

Stiu ca este si curentul psihologiei pozitive in care daca imi definesc scopul clar si cer universului, la un moment dat voi primi acel lucru. Dar s-a dovedit si ca cel mai dificil lucru este sa stii sa ceri. Si uneori ceea ce ceri nu este acelasi lucru cu ceea ce cauti de fapt.

De cele mai multe ori ne dorim lucruri pentru ca ne imaginam ca aceste lucruri ne vor face fericiti. Fericirea generata de lucrul respectiv dureaza o perioada (mai lunga sau mai scurta in functie de cat de bine ne cunoastem) dupa care ea dispare. Asta se intampla cu orice nevoie a carei satisfacere o asociez cu fericirea, momentul asteptarii este mai important decat posesia lucrului in sine. Cautarea sau asteptarea lui este mai satisfacatoare decat momentul intalnirii in sine. Stim asta deja ca si adulti, am experimentat in relatia de cuplu, in relatia cu jobul mult visat sau casa dorita…De ce nu i-am invata pe cei mici inca de la inceput unde pot gasi fericirea, astfel incat sa ii scutim de ceva suferinta inutila mai tarziu?

Un lucru care ne conecteaza pe noi parintii este ca (cu mici exceptii), cu totii ne dorim pentru copiii nostrii sa fie fericiti. Ce inseamna fericit ia apoi nenumarate forme, dar baza de la care pornim ramane fericirea. “Daca inveti destul de bine, Mosul iti va aduce un cadou si vei fi apoi fericit.” Si uite asa am limitat o stare atat de importanta la un singur lucru pe care daca il am sunt fericit, daca nu il am sunt nefericit.

Majoritatea oamenilor care vin in terapie, o fac pentru ca se simt nefericiti. La intrebarea “De ce esti nefericit?” fiecare poate dezvolta o lista lunga de lucruri ce ii lipsesc in acel moment (relatii, obiecte fizice, experiente, atribute personale…). Un altul caruia ii lipsesc si mai multe ar putea spune “Dar macar ai pentru ce sa fii recunoscator!” Apare si situatia confuza uneri: Ar trebui sa fiu multumit cu tot ceea ce am dar nu stiu de ce nu sunt fericit.” Uneori este despre cum sa reusesc sa obtin ceea ce imi propun, dar de multe ori este despre a muta sursa fericirii intr-un loc mult mai stabil.

Poate ca te gandesti referitor la copilul tau: “Da dupa ce va primi ceea ce isi doreste, il voi invata sa multumeasca, sa se multumeasca cu ceea ce a primit, il voi incuraja sa nu mai ceara altceva sau ii voi tine un discurs lung despre recunostinta.” S-ar putea ca atunci sa fie deja prea tarziu. Nu este nevoie sa asteptam satisfacerea unei dorinte (ce ofera un sentiment trecator de fericire) pentru a arata recunostinta deoarece recunostinta in sine ne va face fericiti.

“It`s not happiness that makes us grateful” but “gratefulness that makes us happy”. David Steindl-Rast

Acum 10 ani l-am cuoscut sub numele de Brother David, asa cum l-a introdus Elena Francisc in cadrul conferintei organizatata de Asociatia de Terapii Transpersonale. Ascultandu-l mi se umplea sufletul de bucurie si nu imi doream decat sa pot tine minte toate acele lucruri pana ce voi avea un copil. Mi-am spus: „Daca imi voi creste copilul dupa aceste principii, cu siguranta va fi fericit.” Dar, bineinteles ca mai intai trebuie sa ma cresc pe mine dupa exact aceste principii ca apoi sa pretind ca le transmit mai departe.

Revenind la gratitudine sau recunostinta, aceasta implica doua conditii: sa fie ceva pe care tu il valorizezi (nu sociteatea, nu cei din jur), ci chiar tu si sa iti fie oferit (fara sa muncesti pentru el din greu). Cand aceste doua lucruri vin impreuna, constientizarea faptului ca primesc ceva si ca e valoros pentr mine, se poate naste astfel recunostinta si din ea fericirea.

Primesc copiii ceva gratuit? Desigur, in fiecare zi! Sunt constienti de asta? Nu, nici pe departe pentru ca pleaca de la o stare de receptor care primeste neconditionat si are nevoie sa devina constient si de cel de la capatul celalat – cel care ofera continuu. De multe ori constientizarea aceasta apare atunci cand fluxul continuu de daruri se opreste. Si isi da seama ca ii lipseste ceva. La unii copii poate sa apara si spontan si in dezvoltarea lor sa constientizeze faptul ca altcineva ofera pentru ca ei sa primeasca: natura, oamenii, parintii, prietenii.

Este valoros ceea ce primesc copiii? Unele lucruri da, altele nu. Dar cum pot ei face diferenta cand ceea ce noi consideram a fi valoros pentru ei nu coincide nici pe departe cu ceea ce ei vad in moment. Uneori dureaza putin pana realizeaza ca acel curs de pian le aduce de fapt multa placere pe langa munca depusa. Alteori e nevoie de ani de zile in care creierasul lor se maturizeaza si poate conecta starea de bine in corp cu obiceiurile alimentare sanatoase primita de la parinti. Si abia atunci vad valoare in ceea ce primesc.

Imi aduc aminte de ziua in care am reusit sa ajung cu baietelul meu la Disney in Franta. Pe atunci avea doar 4 ani si era fascinat de personajele Disney. A fost o surpriza pregatita special pentru el si totul crea un setup perfect pentru a fi fericit. Insa socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, asa ca cu putina suprastimulare, oboseala de la calatorie si unsor disconfort fizic, s-a transformat intr-o zi de pomina: a plans jumatate de zi, nu parea sa ii convina nimic si incercarile mele de a-l ajuta sa se linisteasca pentru a se bucura de tot ce avea in fata nu au dat roade. Observam cum crestea in interior frustrarea punand in balanta tot efortul meu si toate asteptarile si rezultatul deplorabil. S-a activat gandul nefast: „Este un copil nerecunoscator, oricat de multe i s-ar oferi pare ca nu este de ajuns.” Noroc ca mai ramasese cineva de veghe in mintea mea si imi dadeam seama totodata ca aceste ganduri sunt putin dintr-un alt film si ca este posibil sa fie un trigger.

Asa ca, in loc sa alunec in vartejul sau de nemultumire si sa ma lupt cu a incerca sa ii pozitivez experienta a fost un declic cand am inceput eu sa simt recunostinta pentru tot ce ma inconjura in acel moment. Eram deadreptul fascinata de atractiile din parc si fara a-l exclude pe Luca cu tot cu norul sau de suparare am inceput sa imi largesc perspectiva asupra realitatii in acel moment si sa vad abundenta de lucruri ce ma inconjurau. Din ele faceau parte si emotiile baiatului meu, care colorau si mai mult acea realitate. Mi-am dat voie sa fiu uimita de tot si la putin timp dupa a inceput sa ma imite in reactii iar uimirea s-a transformat in recunostinta si apoi in bucurie. La finalul zilei, la focul de artificii, inainte sa inchida ochisorii extrem de obositi a mai apucat doar sa spuna „Iti multumesc mami, aceasta a fost cea mai frumoasa zi din viata mea!”. De atunci spune des asta atunci cand ninge, cand se balaceste cu picioarele in rau, cand dansam frenetici prin casa…si nu neaparat cand primeste cadouri, tone de cadouri.

Intr-un an chiar am facut o mica cercetare. Am numarat cadourile pe care le-au primit el si verisorii sai de Craciun si am cuantificat cat a durat pana ce a aparut prima nemultumire (vreau si eu ce are celalalt, dar mie de ce nu mi-a adus?) – a durat doar cateva ore. Intr-un alt an a primit doar un joc cu care s-a jucat 5 – 6 zile continuu. Cat de constienti suntem de ceea ce invata copiii nostri in astfel de momente?

Cu totii am observat ca ce este prea mult, strica: prea multe dulciuri, prea multa stimulare, prea multe cadouri, prea mult ecran…. si recunostinta nicaieri. In primul rand pentru a-mi da seama ca este prea mult, trebuie sa stau in contact cu nevoile lui reale. Ceea ce facem de multe ori ca si parinti este sa confundam nevoile intre ele.

Cand esti trist - plangi. Cand iti este foame – mancanca. Dar ce se intampla cand sunt trist si mananc? Se numeste compensare. Foarte multe lucruri pe care le oferim copiilor este pentru a compensa alte lucruri pe care credem ca ar fi trebuit sa le facem pentru ei si nu am avut timp, disponibilitate, energie.

STOP – LOOK – GO – cei trei pasi propusi de Brother David un reper in cultivarea recunostintei.

STOP – opreste-te si pentru a-l ajuta si pe el, copilul sa se opreasca, pune putin pe pauza acest rol al tau de a-i satisface dorintele: este ok sa nu ma joc acum cu tine, sa nu ai neaparat jucarii noi, sa nu trebuiasca sa te distreze ceva eu sau un gadget, opreste pentru moment robinetul satisfacerii de dorinte pentru a lasa loc si pentru alte emotii decat disconforul ca nu este de ajuns.

LOOK – priviti impreuna la ceea ce este deja: sunteti in casa, afara, in masina, inconjurati de obiecte, natura, muzica. Priveste impreuna cu el la tot ceea ce este deja acolo si nu te lasa tras, din nou, in vartejul „Dar eu vreau altceva!”. Fara sa ii impui sau sa iti doresti prea mult, invita-l sa identifice acele lucruri care va inconjuara deja si sa caute oportunitate in ele.

GO – Atunci cand a gasit oportunitatea (sa construiasca o nava din scaune, sa se joace un joc de cuvinte in masina, sa arunce pietre in lac) urmatorul pas este doar sa treaca la actiune. Si atunci rolul tau este sa alimentezi acel impuls, sa il apreciezi si sa pui si tu putina energie pentru a face rotitele sa se invarta.

Uneori acest proces poate dura mai mult, alteori doar cateva minute, dar cum ar fi sa si-l insusiasca si sa nu mai depinda niciodata de un obiect sau o alta persoana pentru a fi satisfacut?

In relatia cu baiatul meu nu este meritul meu sa-l fi invatat recunostinta. Si eu am picat de nenumarate ori in plasa „S-a plactisit, trebuie sa il distrez mai mult!” Altcineva a propus in schimb acesti pasi pentru prima data. Mergeam cu masina la drum lung si aparea plictiseala si irascibilitatea care uneori se transformau in plans sau in plangaceala. Si i-a spus:

„Hei, Luca, stop! Unde esti acum?

In masina si ma enerveaza centurile astea si imi e rau.

Ok, poti fi tot drumul enervat de centuri sau te poti folosi de ele. Daca ai fi intr-o nava spatiala acum ai avea nevoie de centuri?

Da!

Si unde ai calatorii?

Deasupra unui vulcan.

Ok, povesteste-mi calatoria atunci.”

Doar atat i-a trebuit pentru a se activa. De atunci la fiecare calatorie cu masina nu mai avem nevoie de radio pentru ca e un povestitor in spate.

Recunostinta nu inseamna un „multumesc”, ba mai mult nu inseamna neaparat cuvinte, ci a gasi oportunitatea din moment si a merge cu ea, a nu considera ca acel momnt e prea putin, e neinteresant, sau plictisitor.

Cam atat pentru moment. Voi lasa loc acum si propriilor tale experimente. Pentru a vedea, cum altfel poti safi recunostinta in sufletul copilului tau.

Ca de obicei: "Do less. Move more."