top of page

Parinti curiosi si norocosi



Daca in cele doua articole anterioare pe aceasta tema (1, 2) am vorbit despre educatia in care “ o palma” poate provoca mai multa dezordine interioara (in relatia cu copilul, in interiorul parintelui si in devoltarea emotional a copilului) decat ordine in comportamentul sau, de aceasta data as vrea sa ne uitam impreuna la un cadru mai larg – grupul si societatea in care traim.



Ca in orice grup, suntem diferiti si reusim astfel, din rolul de parinte sa ne asezam in diferite categorii:


1. Parintii curiosi si norocosi

Sunt acei parinti care au inteles rolul unei educatii transmise cu respect si empatie dar se bucura si de o capacitate de autocontrol foarte buna. Adica, atunci cand se enerveaza, reusesc sa se calmeze inainte de a pierde controlul asupra reactiilor lor si nu au in spate experiente de viata care sa le deserveasca in relatia cu copilul. Am spus curiosi pentru ca mi se pare un atribut ce ne permite continuu sa iesim in afara propriei personae si a propriilor nevoi pentru a cunoaste cum functioneaza altii, in cazul nostru, proprii copii.


2. Parinti curiosi dar mai putin norocosi

Sunt acei parinti care au inteles rolul unei educatii transmise cu respect si empatie, insa la nivel de autocontrol nu stau foarte bine. Evident ca nu este o trasatura universala pe care sa o putem masura printr-o singura variabila. E foarte posibil sa fie si mult mai solicitati acesti parinti. Ma gandesc, de exemplu, cu extrem de multa compasiune si admiratie la parintii cu copii adoptati (avand nevoi emotionale ce pot depasi anumite proportii), pe care i-am intalnit atat de des in cabinet si a caror nervi pot fi de fier. Insa, ca orice fiinte umane, au limite.



3. Parinti nu foarte curiosi dar norocosi

Nu stiu cat este de corect primul atribut. Deoarece sunt multi parinti extrem de blanzi si rabdatori fara sa fi citit carti intregi de neurostiinte despre efectele unei palme asupra copilului. Ci pur si simplu asa sunt ei, si este perfect si armonios pentru relatia cu copilul lor. Este posibil sa fie o forma de curiozitate dar nu una stiintifica, dar ceva mai instinctuala. Iar mai sus nu ma refeream doar la curiozitatea de a cunoste ci si de a te pune in papucii celuilalt, pentru a trai putin din teama copilului aflat in plina criza, lipsa de repere in preaja emotiilor intense sau exprimarea angoasei prin comportamente disturbatoare.


4. Din aceasta categorie ar putea face parte parintii care nu sunt atat de curiosi, dar nici norocosi.

Cu un sistem nervos usor excitabil (din varii motive), ei vor reactiona imediat la comportamentele copiilor si vor creste in intensitatea reactiei pana ce nu va mai ramane altceva decat corectia fizica. Nu sunt atat de curiosi sa investigheze efectele acestui comportament in timp si fac din aceasta practica o normalitate.


Am pus aici acent pe bine cunoscuta palma data copilului, insa, pentru simplitate, am definit astfel orice reactie la adresa copilului menita sa domine fizic sau psihologic. Ea este bine intiparita in cultura noastra, insa orice cultura are forma ei de control asupra fiintelor mai vulnerabile, in cazul nostru copii.


Este atat de usor sa aluneci pe aceasta panta a jocului de putere in relatia cu cel mai mare grad de responsabilitate, incat devine o provocare individuala, a fiecarui parinte in parte sa se lupte cu forte din interior (impulsul de a folosi forta pentru a iesi din situatia neplacuta) si forte din exterior (lucruri agreate la nivel de societate).

Chiar daca este o munca individuala ea nu trebuie neaparat facuta de unul singur. Un lucru simplu pe care il recomand parintilor ce isi doresc sa se poata controla mai mult in relatia cu copilul este sa se inconjoare de alti parinti cu un nivel mai mare de autocontrol si o capacitate mai mare de acceptare. “Da, dar de unde ii gasesc? Mai ales in aceasta perioada!” ai putea spune. Cu siguranta vei da de ei daca este cu adevarat o prioritate pentru tine (macar intr-un mediu virtual). Co-reglarea este un fenomen care se intampla in relatia parinte - copil si in orice alta relatie si astfle invatam unii de la altii cum sa ne calmam si sa ne crestem gradul de rezistenta la frustrare.

De ce un nivel mai mare de acceptare? E simplu, atunci cand nu esti criticat pentru ceea ce faci, iti reduce nivelul de stres la punctul din care poti face mai usor orice schimbare. Ca de exemplu sa te retragi in camera ta atunci cand iti vine sa tipi la copilul tau. Daca cei din jur nu te judeca si nu adauga prin asta mai mult stres, sansele sa poti face schimbarea, cu putin suport, cresc.


Cred ca de multe ori subestimam rolul pe care il are societatea sau propria experienta din trecut in reactiile noastre fata de proprii copii. Mai exact, fereastra noastra de optiuni poate fi una destul de ingusta in ceea ce priveste modul in care voi raspunde intr-o situatie imprevizibila sau stresanta (ca de exemplu un tantrum). Si da, chiar daca ea poate fi largita printr-un antrenament continuu, asta nu imi garanteaza ca la un anumit moment in experienta mea de parinte nu voi mai avea reactii intense nedorite.

De aceea, poate ca este important ca din cand in cand sa ne aruncam o privire la istoricul generatiei noastre si istoricul personal. In ceea ce priveste experienta personala,ramane in grija fiecarui parinte si a altor articole care sa incurajeze investigarea ei. Acum, insa iti propun sa ne uitam mai mult la cine suntem, cum ne impacteaza ceea ce am experimentat deja la nivel colectiv si cum ne putem ajuta reciproc.


Atunci cand o persoana de varsta mea imi povesteste ca nu a primit nici macar o palma de la parintii sai mi se pare extraterestra. Educatia primita de mine imi ofera apartenenta la un grup numit “propria generatie” cu bune si cu rele. Indiferent care imi sunt credintele si valorile acum din rolul de parinte, daca resping sau nu idei ca “o palma nu face rau nimanui!”, anumite situatii ma pot arunca imediat inapoi in modele vechi la nivel emotional si de impuls. Din acest punct de vedere, vad o nevoie tot mai mare de a ne vindeca la nivel de cultura de aceste trairi si impulsuri decat sa ne aratam cu degetul si sa ne punem in categorii: parinti suficient de buni sau parinti invechiti.


Cel mai bun teren de observatie si interventie pentru mine a fost mereu parcul. De ce? Pentru ca, daca in cabinet vor veni doar parintii care sunt foarte aproape de a face unele schimbari in relatia lor cu copiii, in parc suntem toti, in proportii reale. La inceput ma simteam dezarmata si ma deprima teribil comportamentul perceput de mine ca fiind agresiv la adresa unor copii. Mi-am cautat si eu, mult timp, grupul select de “parinti constienti” (de parca am fi mai speciali) in care sa imi rafinez interventiile fata de propriul copil. Insa apoi, mi-am facut curaj sa ma intorc la realitate, acolo unde parintii uneori tipa la copiii lor, ii ameninta, ii conditioneaza si uneori ii plesnesc.


M-am intrebat ce i-ar putea ajuta pe parinti in astfel de situatii (nu incerc sa ma separ de acesti parinti, la un anumit nivel cu totii apelam la forta, mai evident sau mai subtil) si am realizat cat sunt de singuri de fapt. Cat de amenintator este comportamentul copilului pentru parinte in acel moment. Cat de critice si dezaprobatoare pot fi privirile celor din jur si cat de pierdut in propria realitate deformata este parintele din fata mea. Dar aceste lucruri nu se intampla doar in parc, ci uneori in familie, cu rudele apropiate sau cu prietenii. Si, de ce nu, cu parintele cu care fac echipa in a creste copilul.


1. Pentru parintele impulsiv, un mod de a iesi putin din aceasta spirala emotionala, este sa inceapa sa “vada” putin mai mult din ceea ce se intampla in jurul sau. Asa ca te poti face usor “vazut/a”, cu o atitudine neutra si calma, strecurandu-te in campul sau vizual. Cand este prins intr-o reactie impulsiva fata de copil, campul sau perceptiv se ingusteazasi un prim pas este sa il largesti putin folosind simpla ta prezenta, dar fara sa adaugi extra stres.


2. Un alt pas ar fi sa-i intrerupi ptutin fluxul gandurilor (care se manifesta acum ca o avalansa de replici catre copil) fara nici o intentie de a-l corecta pe acel parinte. Dai mingea din gresealacatre ei, te asezi pe banca alaturata, ii aduci copilului trotineta ramasa undeva pe alee. Te apleci sa iei o floare foarte aproape de piciorul mamei suparate.


3. Daca situatia iti permite si reusisti sa faci contact vizual cu acel parinte un comentariu de genul “Astazitoti copiii par sa fie mai agitati. Sa fie oare de la vreme?” ar putea fi un mod de a-i arata parintelui ca nu este singur dar si ca situatia experimentata nu este atat de grava si poate sa revina usor la o zona de siguranta.


Atunci cand parintii se simt in siguranta sunt capabili sa manifeste variant lor cea mai buna. Toti acesti pasi si poate multi altii, in functie de creativitatea si disponibilitatea ta, pot aduce o contributiel a nivel personal (invat sa imi accept parti din rolul de parinte cu care nu sunt atat de mandru) dar si social (contribui la o generatie putin mai echilibrata, chiar si cu o picatura, alaturi de care copilul meu va creste).


Schimbarea nu se va intampla daca ramanem impartiti in grupuri si categorii de parinti cu credinte si valori diferite, ci atunci cand vom incepe sa facem pasi unii catre ceilalti, sa ne privim cu compasiune si sa ne oferim o gura de aer atunci cand avem mai mare nevoie.
28 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate
bottom of page