Scoala de rabdare pentru parinti

Am adresat pe grupul de parinti “Play time” urmatoarea invitatie:

“Coplesiti de incercarea de a prevedea in viitorul apropiat, de discutiile incarcate de frici si nesiguranta, de valul de idei si sugestii cu “ce ai mai putea face acasa cu copilul”, “cum sa iti organizezi timpul si viata de familie” si de volumul imens de lucruri pe care ai putea sa le descoperi in webinarii ce iti promit un “mai bine”…. inchizi facebookul si ramai tu cu realitatea din casa ta, din relatie, din rolul de parinte. Fiecare zi in care jonglezi cu taskuri, emotiile tale si ale celorlalti, pastrad totodata gratia si demnitatea, indeplinesti un act eroic, neconsemnat in istorie, sadit, insa, in sufletul copilului tau.

Mi-ar placea sa scriu mai mult despre lucruri ce conteaza pentru cei prezenti in acest grup si pentru asta e nevoie sa merg dincolo de propria mea imaginatie. Fara intentia de a-ti distrage atentia de la interactiunea offline cu cei dragi, ci doar de a o sprijini, te invit sa lasi un comment cu subiectul ce te preocupa cel mai mult in relatie cu copilul tau.”

La aceasta invitatie prietena mea, draga de ea, a spus simplu “Cum sa cultivam rabdarea si compasiunea in relatie cu cel mic?” Iar raspunsul meu este “Nu stiu un raspuns unic la aceasta intrebare, dar caut variatii ale lui de cand s-a nascut propriul meu copil.”

De ce este important sa cultivam rabdarea si compasiunea nu cred ca mai este cazul sa prezint aici. Cat de complex, dificil si in controlul nostru este acest proces, ne spune mai multe Robert Sapolsky in cartea sa “Behave – Biologia fiintelor umane in ipostazele lor cele mai bune si cele mai rele”. In spatele comportamentului manat de compasiune si rabdare nu sta un simplu “vreau sa fiu rabdator” ci un intreg sistem neurologic, fiziologic, temperamental, cultural, de credinte si valori. Daca am citit cartea Laurei Markham “Parinti linistiti, copii fericiti” nu am garantia ca voi actiona mereu cu calm si autocontrol. Nici pe departe. Principalele mecanisme ce imi determina comportamentul se intampla mai mult in corp si mai putin in minte. Faptul ca am inteles de ce e importanta compasiunea in relatei cu copilul nu ma va tine la adapost cand propriile mele reactii de furie se dezlantuie, atunci cand partea mea rationala este blocata, iar emotionalul trage semnalul de urgenta si mobilizeaza forta pentru a se apara. Poate doar sa contribuie la niste autoinvinovatire.

Revenind la Sapolsky si abordarea lui nu mereu optimista, mecanismele ce se desfasoara in interiorul nostru sunt de cele mai multe ori in afara propriului control si ne raman astfel mici pargii pentru a ajunge la ele. Ca de exemplu, prin intermediul respiratiei am sanse uneori sa imi influentez sistemul nervos si astfel sa ii transmit creierului mesajul “viata ta nu este in pericol acum, ci este doar un copil in plin tantrum.” Cand reusesc sa fac asta, este un adevarat success si pot fi situatii in care contextual si starea mea interioara sa imi fie favorabile si sa pot ramane un parinte empatic si plin de compasiune. Dar, la fel de bine pot experimenta opusul, in care, dupa o zi incarcata, poate cu ceva deprivare de somn la bord, ma simt criticata de un alt adult din casa, las neobservate cateva situatii frustrante si puffff…”nu vreau” venit din partea copilului meu e cireasa de pe tort. Sa dau vina pe context? Pe partener? Pe copil? Pe mine ca nu am prevazut? And then…what?

Poate ca ne-ar ajuta in primul rand sa ne uitam cu atentie la ce ne influenteaza starea si respectiv comportamentul pentru a gasi cu adevarat “vinovatul". In cartea sa (destul de cuprinzatoare – 800 de pagini) R. Sapolsky pleaca inapoi in timp, de la momentul declansarii unui anumit comportament pentru a determina ce l-a influentat:

1. Cu o secunda mai devreme – copilul tau ti-a spus ceva (jignitor) ce a activat sistemul de alarma din creier reprezentat de amigdala si ai luat foc (metaphoric).

2. Cu cateva minute mai devreme – modul in care ai perceput mediul fizic – ex: in casa este dezordine si asta va conduce la “dezordine” in reactiile tale. Ordine ar putea fi autocontrol si continerea emotiilor, dezordine, ar putea fi….

3. Cu cateva ore / zile mai devreme – stim deja ca hormonii ne influenteaza extrem de mult starea, insa nu corelam mereu asta cu capacitatea noastra de a fi parinti, mai ales atunci cand scade autocontrolul si creste reactivitatea emotionala, devenind astfel mai putin empatici, chiar si fata de proprii copii.

4. Cu cateva zile / luni mai drevreme – stresul cronic poate modifica creierul la nivel fizic, datorita minunatului proces de neuroplasticitate, nu la fel de minunat atunci cand zona din creier responsabila de procesarea emotionala este afectata.

5. Inca din adolescent – modul in care se dezvolta cortexul nostru prefrontal (responsabil, printre altele, si de autocontrol) depinde mai putin de gene si mai mult de “situatiile in care ne-a aruncat viata”. Deci, cat de mult ti-ai antrenat autocontrolul pana in acest moment?

6….Sapolsky merge si mai departe catre perioada postanata, la modul in care s-au pus bazele atasamentului, intrauterina, pana ce ajnge in urma cu secole si milenii. Dar cred ca e de ajuns si daca ne oprim aici pentru a identifica cateva zone in care totusi am putea interveni descoperind, in timp, modalitati de calmare a sistemului nervos (pe cat posibil in mod natural) si eliminarea stresului cronic.

Si pentru ca spuneam mai sus ca nu detinem un raspuns universal la aceasta intrebare, am sa revin la o practica pe care o sugeram intr-un articol precedent: "jurnalul momentelor in care mi-am pierdut rabdarea". Nu cred ca avem cum sa invatam despre rabdare daca nu intelegem mai intai pe propria piele cum ne pierdem rabdarea, cand si ce influenteaza acel moment. Asa ca mi-am propus sa iti ofer pagini din acest jurnal prin postarile ce vor urma, in care am reusit sa ma surprind chiar in mijlocul procesului de a-mi pierde rabdarea. Cine stie, poate iti va fi de ajutor si poate la un moment dat devine un proces automat.

Dar pana atunci mi-ar placea sa iti povestesc o intamplare relevanta pentru acest subiect: Eram inca studenta cand am inceput o colaborare cu o asociatie ce avea in grija copii abandonati. Intr-o zi, ne intorceam de la centru iar in masina eram eu, un baiat, beneficiar al asociatiei, si alti doi adulti. Unul dintre ei fusese la randul sau beneficiarul asociatiei, deci fusese un copil abandonat. Insa acum era o persoana independenta, in controlul propriei sale vieti. La randul sau facea voluntariat pentru aceasi asociatie, iar in acea zi conducea masina. Un eveniment tulburator a avut loc pe drum, moment in care cu totii ne-am speriat. A trecut evenimentul si treptat am inceput sa ne linistim. Practic, dupa ce ne-am dat seama ca pericolul a trecut, am inceput sa ne calmam. Nu si soferul. A oprit brusc, s-a dat jos s a urmat un intreg proces de autocalmare. Era cu siguranta diferit de al meu sau de al oricarei alte persoane intalnite pana atunci. Insa, parea sa stie foarte bine ce are nevoie. Mai tarziua am inteles ce se intamplase. Fiind un fost copil institutionalizat, avea in spate un istoric de trauma. Pentru el, pericolul nu avea diferite grade, ci declansa mereu un sistem puternic de supravietuire. De-alungul anilor s-a schimbat atat cat a putut si la restul s-a adaptat. Si-a dezvoltat propriul sau mod de a se calma fiind totodata constient de punctul in care isi pierde controlul.

Nu e nevoie sa fi trecut prin astfel de traume in trecut pentru a avea triggere. Dar ar putea fi util sa ne investigam triggerele astfel incat sa ne pastram libertatea de a fi rabdatori fata de proprii copii atunci cand este nevoie. Iar rabdarea se cultiva, nu se obtine peste noapte.