Stiu, hai sa construim o casa pentru spiridusi!
Actualizată în: 15 ian. 2021
Atunci cand nu iti vine sa faci nimic, cel mai bun lucru pe care il poti face este sa nu te opui. Doar sa nu uiti sa iti definesti nimicul.
A inceput anul si mintea mea asociaza orice nou inceput cu mobilizare, creativitate si productivitate (probabil ca sunt toti anii de scoala in care inceputul trebuia sa fie in forta J, poate ca este programarea de parinte ca esti util atunci cand faci ceva important sau pur si simplu expunerea repetata la o cultura orientata catre a face mai mult decat catre a fi). Indiferent de unde vin, aceste mesaje mobilizatoare sunt peste tot in jurul nostru.
Insa corpul are complet un alt ritm.
El este racordat la anotimpuri, la vreme si la ciclul dezechilibrat de asta primavara cand, in loc sa stam afara in natura, am intrat la hibernare. A fost un an dificil care a necesitat adaptare pe multe planuri si doar pentru ca este ianuarie nu inseamna ca se reseteaza nivelul de energie si o luam de la capat fresh. Cel putin, nu e valabil pentru toata lumea. Cautarea continua de solutii pentru a tine in echilibru munca si copiii, mutarea atentiei atat de des intre cele doua si uneori impletirea lor cu un extra efort de concentrare pot conduce la hipervigilenta, la suprastimulare si in final oboseala, chiar daca este ianuarie.
Imi observ mintea care avea aceasta asteptare si se supara acum pe corp cand nu da mai mult randament. Asa ca ies in fiecare dimineata din casa la alergare/ plimbare prin parc, doar pentru a-mi aminti ca dificultatea de a merge prin ploaie, mocirla sau crengi cazute pe alee este asemanatoare dificultatii de a face lucrurile sa se intample in general, doar pentru a-mi alinia experienta fizica cu cea emotionala.
Nu prea are in cotro si iese si el cu mine, cu ceva proteste la inceput, greutatea de a sta cu disconfortul termic sau lipsa copiilor cu care sa se joace, gaseste pana la urma o rezolutie. “Stiu, hai sa construim o casa pentru spiridusi!” Cu pasi greoi, prin noroaie si frunze ude ne miscam in ton cu natura. Nu este multa viata in jur, dar nici in interior nu este mult chef si astfel, exteriorul si interiorul se oglindesc reciproc. Am fi putut sta in casa, la caldura, sa ne jucam cu masinutele, insa ne-ar fi fost greu sa ne explicam atunci de ce ne simtim atat de lipsiti de chef.
Oricat de simplist ar parea, natura ramane de multe ori singurul aliat in resetarea corpului si a mintii.
Mai mult sau mai putin accesibila, natura poate fi in planta din sufragerie, copacul de la geam, parcul din cartier sau padurea inzapezita ca de basm. Efectul terapeutic al naturii atat pentru noi parintii cat si pentru copii este uneori subestimat.
Jocul liber afara ofera o experienta senzoriala echilibrata (comparativ cu orice alt tip de joc), contribuie la integrarea senzoriala de care copiii au atat de multa nevoie pentru ca apoi sa se poata implica in sarcini cognitive, ofera settingul perfect pentru evaluarea riscului si setarea unor provocari noi. Atunci cand copiii interactioneaza liber cu natura devin mai perseverenti, rezilienti, flexibili si siguri pe ei, lucruri pe care atat de mult ne chinuim sa le dezvoltam prin activitati educative sau sporturi organizate.
Specialistii spun ca pentru o dezvoltare echilibrata, un copil ar trebui sa petreaca intre 3 si 4 ore de joc liber afara.
Uitandu-ma la vremea de afara, acest lucru ar putea suna ca o corvoada pentru un parinte. Avem propriile noastre conditionari referitoare la frig sau ploaie ceea ce ne face sa fim selectivi cu a “iesi afara”. Apoi, vin toate aceste recomandari din exterior legate de importanta jocului afara pentru copii cu care suntem de acord la nivel rational. Si astfel ramanem prinsi in conflictul interior: “Stiu ca ar trebui, dar nu am nici un chef sa ies la joaca cu copilul acum.” Sau pur si simplu “Stiu ca ar trebui, dar nu am chef!”. Conflictul este intre partea ta mobilizatoare si cea conservatoare, intre a face ce este bine si sanatos si a cauta putin confort.
Ce ar insemna acum o abordare cu blandete? Cum ar arata o a treia pozitie in care atat confortul cat si mobilizarea sa vina impreuna? Ce rol crezi ca joaca natura aici?
Nu din cauza vremii avem o dispozitie proasta sau copiii sunt mai agitati. Ea doar este (mai rece, mai calda, soare, ploaie…). Dar dispozitia noastra se schimba atunci cand ne impotrivim prea mult vremii si stam in casa pentru a ne ascunde. Evident ca in lipsa soarelui devenim mai depresivi (lipsa expunerii la lumina stralucitoare in timpul zilei), dar inca putem sa ne luam copiii la o plimbare, sa calcam prin baltoace sau sa cautam strategii de a ne incalzi mainile cat mai eficient cu minim de efort. Si astfel putem transforma “depresia”, “hiperactivitatea” intr-o usoara melancolie cu un ton de iarna gri. Pentru ca natura calmeaza simturile mai mult decat orice.